Când am avut prima discuţie cu Iustina Croitoru, de la Humanitas Junior, despre cele cinci poveşti cuprinse în cartea “Poveşti despre speranţă”, am descoperit că nu mulţi autori din România au avut curajul să abordeze teme delicate în cărţi pentru copii. Înţeleg că există potenţial de mult hate din partea părinţilor când vine vorba de a îşi expune copiii în faţa unor subiecte tabu precum moarte, cancer, boli incurabile sau doliu. Am aflat cum mai mulţi părinţi au certat vehement editura pentru că a îndrăznit să publice o carte în care un personaj bunic murea. Atunci mi-am zis că vreau neapărat să public aceste cinci poveşti şi mă bucur tare mult că prietenii de la Editura Humanitas au crezut în acest proiect.
Da. Recunosc. “Poveşti despre speranţă” le vorbeşte copiilor despre lucruri pe care în mod normal nu vrem ca ei să le ştie. Dar îi asigur pe părinţii care sunt pregătiţi să sară către mine cu furci decorate cu unicorni roz şi sclipici că nu au de ce să se teamă de cartea asta. O să regăsească în ea povestea unui arici bolnav care în urma unui tratament îşi pierde ţepii. O să descopere aventurile unei alpăcuţe de pluş care este închisă în dulapul lucrurilor care rămân în urmă. Da, acel dulap chiar există la HOSPICE Casa Speranţei, locul care m-a inspirat să scriu poveştile astea. Nu este atât de spectaculos precum l-am descris în carte, dar te trec nişte fiori pe şira spinării când ajungi acolo şi vezi lucrurile rămase în urma pacienţilor care au plecat dintre noi. Sau o să citească povestea unui băieţel care ajută un pui de barză să supravieţuiască, iar barza îl ajută să-şi îndeplinească cea mai mare dorinţă: să vadă marea.
Am vrut să scriu această carte pentru că îmi doresc ca generaţiile care vin din urmă să fie altfel decât suntem noi. Să fie mai empatici şi să înţeleagă cu adevărat ce înseamnă să faci bine… să faci caritate. Pentru mine, caritate înseamnă să dai din ce nu ai.
“Poveşti despre speranţă” este o carte care vrea să le vorbească celor mici despre cum să aibă curajul de a fi mai buni cu cei din jur, despre cum să fie toleranţi, despre cum să aibă compasiune şi înţelegere pentru cei aflaţi în dificultate şi despre întrajutorare. Dar mi-am dorit să fie şi o carte pentru părinţi, care să-i scoată zona de confort şi să îi provoace să discute cu cei mici despre lucrurile mai puţin plăcute ale vieţii. Făcând asta, îşi vor pregăti copiii ca atunci când răul va veni în lumea lor roz şi plină de sclipici, să ştie cum să reacţioneze. Să fim realişti. Răul vine în viaţa tuturor oamenilor, indiferent dacă vrem sau nu. Pentru unii vine mai devreme, pentru alţii mai târziu. Confruntarea cu boala, moartea şi suferinţa este inevitabilă. Iar dacă cei mici nu sunt educaţi să gestioneze lupta cu răul, ei o vor pierde şi atunci vor apărea depresii, droguri, tentative de suicid şi multe altele despre care auzim la ştiri şi ne îngrozim.
“Poveşti pentru speranţă” îşi doreşte să fie o rază de lumină, atunci când în viaţa copiilor şi a părinţilor apare întunericul. Prin poveşti cu arici, ursuleţi, berze şi alpăcuţe, vă propun o armă solidă prin care cei mici dar şi cei mari vor descoperi sau vor redescoperi adevăratul sens al cuvântului “empatie”. Pentru că, din punctul meu de vedere, empatia nu o ai de la natură, ci o educi. Iar noi în România nu facem deloc treaba asta.
P.S. Cartea a fost realizată cu sprijinul prietenilor de la UP România.
Poți cumpăra cartea aici
