Dansul Ursoaicei Ep.2

Un glonţ îl lovește razant pe Crai într-unul dintre picioare. Crai se împiedică şi căzu. 

„Crai!”, strigă Aliona. 

Ursoaica alergă repede spre prietenul ei. Acesta se ridică de pe jos cu lăbuţa însângerată. Aliona îl însoțește până la pădure. Crai mormăia de durere şi spaimă. 

„O să fie bine! O să fie bine!”, încerca să-l liniştească Aliona. 

Cei patru reuşiseră să ajungă în pădure şi se ascunseseră într-una dintre tufe. Din depărtare, de acolo de unde se trăgeau gloanţele de către oameni se auzea un fluierat asurzitor. Ca la un semnal, lătrăturile unor câini se auzeau venind dinspre pajişte înspre pădurea unde se aflau ursuleţii. 

„Ce e asta?”, întrebă speriat Hrib.

„Nu ştiu, dar nici nu vreau să aflu! Haide!”, îi zori Aliona. „Poţi să alergi?”, îl întrebă pe Crai.

„Încerc”, spuse ursuleţul. 

Cei patru s-au repezit în pădure. Alergau cât puteau de repede, dar lătratul câinilor de vânătoare devenea din ce în ce mai tare, semn că aceştia se apropiau. Crai obosise. Rana din lăbuţă îi sângera. Ursuleţii obosiseră. Nu puteau ţine pasul cu viteza unor câini antrenaţi special pentru vânătoare. 

„În copaci! Urcaţi-vă în copaci!”, strigă Aliona către ceilalţi trei. 

Hrib şi Bazil, ajunşi şi ei aproape de epuizare au ascultat-o pe Aliona şi s-au urcat în primii copaci care le ieşiseră în cale. Aliona sări pe trunchiul unui stejar şi se căţără cu agilitate. Nu reuşea să se mişte atât de repede pe cât şi-ar fi dorit, pentru că şi pe ea o durea una dintre lăbuţe, dar spre deosebire de Crai, ea reuşea să se urce în copac. De la înălţime putea să vadă vreo zece câini de vânătoare, cu toţii copoi, care se năpusteau spre ei. Câinii erau zvelţi, cu blană scurtă şi păreau foarte fioroşi. Aliona privea în jos şi îl vedea pe Crai chinuindu-se să urce în acelaşi stejar în care era şi ea. Nu reuşea. Se urca câţiva metri şi apoi durerea din lăbuţă îl forţa să-şi dea drumul şi să cada pe iarbă. A încercat să se urce de trei ori, fără succes. Copoii erau foarte aproape. Aliona vede cum unul dintre câini era la câţiva metri distanţă de Crai. 

Crai nu reușea să se urce nici de data aceasta. În curând avea să fie prea târziu. Ursuleţul era conştient de asta şi, cuprins de panică, începe să mormăie disperat, zgâriind cu ghearele trunchiul arborelui. 

„Haide, Crai! Urcă-te odată!”, strigă Bazil. 

„Nu pot!”, strigă disperat Crai. 

Câinii se strânseseră în jurul stejarului. Crai era încolţit. N-avea nicio şansă în faţa lor. Speriat şi fără să ştie ce să facă, micuţul Crai se culcă pe iarbă, aşteptând resemnat atacul copoilor. Aliona privea de sus cum câinii mârâiau şi se pregăteau de atac. Nu putea să stea fără să acţioneze, măcar să încerce să-l ajute pe prietenul ei cel mai bun. Crai putea să moară, iar Aliona nu avea de gând să stea şi să asiste pasivă la aşa ceva. Prietenii nu se lasă niciodată la greu. 

Decizia era luată. Aliona prinde curaj şi sare din copac. 

„Aliona, ce faci?”, strigă Hrib. 

Aliona se așeazăîn faţa lui Crai, protejându-l. Stătea faţă în faţă cu cei zece copoi. 

„Ce drăguţ!”, spuse unul dintre copoi, şeful haitei. „Cât curaj pe tine, fetiţo. O să fii un trofeu foarte curajos pe peretele stăpânului nostru”. 

Ceilalţi copoi încep să râdă. 

„Lăsaţi-ne în pace! Nu v-am făcut nimic rău!”, se răsti la ei Aliona.

„Ai dreptate. Nu ne-aţi făcut nimic rău”, spuse copoiul şef. „Dar trebuie să ne înţelegi şi pe noi. Dacă nu ne întoarcem cu pradă, nu primim de mâncare. Aşa că, apreciem curajul tău, dar nu te va ajuta la nimic”.

„Vă mai spun încă o dată. Lăsaţi-ne în pace!”, se răsti la ei Aliona, încercând să pară fioroasă.

Câinii izbucnesc în râs. 

„Sau ce? O să ne loveşti?”, o tachină copoiul şef. „Ia uitaţi-vă la ea, ce fiară! Mai că mă ia frica”.

Aliona se încordează şi mârâie spre câini. Din păcate pentru ea, era mai degrabă simpatică decât înspăimântătoare. Hrib şi Bazil priveau spre scena de jos, panicaţi. Nu puteau să coboare, nici să sară în alt copac. Erau blocaţi, în timp ce Crai rămăsese nemişcat pe jos şi spera ca Aliona să-i convingă pe câini să renunţe la atac. 

„Ia! Ia mai mormăie o dată!”, spuse copoiul şef amuzat. „Și după aia ne continuăm treaba, da?”

Aliona era foarte enervată de atitudinea câinilor, mai ales pentru că nu era luată în serios. Se încordează şi mârâie din nou către ei. De data aceasta, de undeva din spate se aude un mârâit de urs terifiant. Câinii au înlemnit. În faţa lor a apărut un urs uriaş, gata de luptă. Era Vulcan. 

Vulcan se pusese în faţa Alionei şi se ridică în două labe. Câinii au redevenit serioşi. 

„Ei, ăsta da trofeu!”, spuse copoiul şef. 

„Veniţi să-l luaţi!”, strigă Vulcan. 

Cei 10 câini îl atacaseră pe Vulcan din toate direcţiile. Vulcan se lupta cu ei fără prea mari probleme. Câinii n-aveau nicio şansă. 

Din cer coborî acvila Torgos. Ateriză lângă Aliona şi Crai. 

„Sunteţi bine? V-am văzut cum v-aţi apropiat de tărâmul oamenilor şi i-am spus imediat tatălui tău”, îi spuse el Alionei. 

Aliona nu spusese nimic. Se uita cum tatăl ei lupta cu câinii de vânătoare. Îi pusese pe fugă. 

Vulcan se întoarce spre cei doi ursuleţi. Hrib şi Bazil au prins curaj şi s-au dat jos din copacii în care se ascundeau. Când să îi dojenească, Vulcan simţea un miros ciudat. Era acelaşi miros pe care îl simţise Aliona mai devreme. 

„Oameni. Vânători. Să plecăm de aici. Repede”, spuse Vulcan. Îi aruncă Alionei o privire încruntată. Se simţea în glasul lui că era supărat. Foarte supărat. Si avea şi de ce să fie. 

Torgos îşi luă zborul, iar Vulcan o ia înainte prin desişul pădurii, urmat îndeaproape de cei patru ursuleţi. 

–

Urşii se adunaseră în poiana unde avea loc consiliul pădurii. Rana lui Crai se agravase, aşa că Torgos şi Zorilă chemaseră cele mai înţelepte animale ale pădurii ca să încerce să-l ajute pe micuţul urs. Pogan era din cale afară de nervos. 

„Este numai vina ta, Vulcan!”, se răsti Pogan la regele urs. „Cum de i-ai putut permite fiică-ti să se aventureze aşa departe de teritoriul nostru? Cum?” 

Vulcan nu spunea nimic. Privea spre Flora care, împreună cu o altă ursoaică, îl dădeau pe Crai cu un unguent făcut din diferite plante culese din pădure. Ursuleţul nu se simţea prea bine, iar mamele se adunaseră în jurul lui pentru a încerca să-l facă bine. 

„Dacă nu e în stare să aibă grijă de propriul copil, cum poate avea grijă de un regat?”, îi întrebă Pogan pe ceilalţi urşi. ,,Poate că are dreptate şi poate că ideea cu plecatul în codrii de dincolo de munte nu e chiar rea. Zic că ar trebui să plece singur acolo! Să nu ne mai pună copiii în pericol”. 

Vulcan și-a pierdut cumpătul şi s-a năpustit asupra lui Pogan. Cei doi urşi începuseră să se lupte. Vulcan îl lovește cu putere pe rivalul său, iar acesta cade la pământ. 

„Încetaţi!”, spuse Torgos. „În loc să ne batem, mai bine am vedea ce putem face ca tânărul Crai să se facă bine”. 

Vulcan mormăi furios. Se îndepărtează de Pogan şi pleacă singur în pădure. Era îngândurat şi îngrijorat. în urma lui, Pogan se ridică şi îl fixează cu privirea. L-ar fi omorât dacă ar fi avut cum, dar şi acum, ca şi-n trecut, niciun urs din regat nu-l putea învinge pe Vulcan doar cu forţa. 

Soarele apunea, iar luna îşi făcea apariţia pe cerul înstelat de deasupra pădurii de stejar. Aliona era singură în peştera ei. Nu avea voie să iasă până când Vulcan nu îi dădea permisiunea. Era tristă şi îngrijorată, pentru că nu ştia cum se simţea Crai.  Aliona stătea tolănită în culcuşul ei, când deodată simţise o prezenţă lângă ea. Tresare și se trezește. Vulcan stătea în faţa ei şi o privea. 

„Tată, cum se simte Crai?”, întrebă Aliona.

„Mai bine”, răspunse ursul. „Vino cu mine!”

Aliona își dorea să-şi întrebe tatăl unde voia să meargă, dar acesta ieşise din peşteră. Aliona îl urmează în tăcere, temându-se de o ceartă violentă pentru ceea ce făcuse. 

Vulcan o duce pe Aliona prin pădure până când ajungla marginea unei stânci înalte. De aici era o privelişte spectaculoasă. Aliona nu mai fusese niciodată în acel loc. Vulcan se așează la marginea stâncii. Aliona vine lângă el şi privește în jos. Era o prăpastie. Vântul se simţea destul de rece şi puternic aici, pe marginea acestei stânci. Aliona descoperi astfel că îi era frică de înălţime, se retrase de lângă marginea prăpastiei şi se aşeză lângă tatăl ei. 

„Vezi acolo, în depărtare?”, spuse Vulcan.

„Da. Nişte licurici”, răspunse Aliona, privind spre mulţimea de luminiţe galbene care se zăreau în depărtare. 

„Acolo sunt oamenii.”, răspunse Vulcan. „Luminile alea sunt casele lor.”

„Aşa de mulţi?”, întrebă mirată Aliona. 

„Pe cât de mulţi, pe atât de periculoşi pentru noi.”, răspunse Vulcan. „Trebuie să mă ierţi, Aliona. Nu ţi-am povestit niciodată prea mult despre oameni şi iată, era cât pe-aci să se întâmple o tragedie.” 

Aliona rămăsese uimită să-şi audă tatăl cerându-şi iertare. Nu o făcuse niciodată. Se apropie de tatăl ei şi îşi sprijină capul de braţul lui puternic. 

„Am vrut să te protejez de ei, Aliona, dar din păcate s-au înmulţit în ultima vreme. Au început să ne taie pădurea”. 

„De ce? Cu ce îi deranjează?”, întrebă nedumerită Aliona.

„Se folosesc de lemn ca să-şi construiască arme, unelte şi case. Și uită-te în zare câte case sunt. Toate au nevoie de lemn.”

„Da, dar ne distrug nouă casa. Ce-ar trebui să facem? De ce nu îi oprim?” 

„Pentru că sunt mai puternici decât noi. Mai răi, mai vicleni şi mai periculoşi. Ai văzut-o şi tu. Dacă au ocazia, ne vor omorî fără vreo remuşcare. Ce crezi că s-ar fi întâmplat cu voi dacă Torgos nu vă vedea şi nu reuşeam să ajung la timp?”

Aliona nu spunea nimic. 

„Știu că tu nu mă asculţi niciodată şi vrei mereu să înveţi lecţiile trăindu-le pe pielea ta”, îi spuse Vulcan, privind-o în ochi. „Dar de data asta vreau să-mi promiţi că vei sta departe de oameni şi că atunci când o să te întâlneşti cu un om, o să fugi”. 

Aliona privea spre luminile caselor din depărtare. 

„Promite-mi!”, spuse apăsat Vulcan. 

„Îţi promit, tată!”, răspunse Aliona. 

Vulcan îşi ia fata în braţe, iar cei doi urşi rămân acolo într-un moment rar de tandreţe de care Aliona încerca să profite la maxim.

–

Pogan stătea la marginea unei peşteri aşteptând veşti legate de fiul său. Mai multe animale aveau grijă de el în interior. Pogan era neliniştit şi se plimba de colo, colo, zgâriind cu putere trunchiul mai multor stejari, încercând să se calmeze. La un moment dat, simte prezenţa unui animal într-unul dintre tufişurile aflate lângă peşteră. 

„Ieşi de-acolo dacă nu vrei să te scot eu cu forţa!”, se răsti Pogan către tufiş. 

Vulpea Eris îşi făcea apariţia. Pogan o privea furios. 

„Când ţi-am spus să scapi de fata lui Vulcan, credeam că ai înţeles că fiul meu nu trebuia să fie pus în pericol!”, se răsti ursul la vulpe, înşfăcând-o cu o labă de grumaz. 

„Iertare, excelenţă, lucrurile s-au precipitat puţin, dar te asigur că totul era sub control!”, încercă vulpea să îl calmeze pe Pogan. 

„Aşa de mult control, încât fiul meu este rănit şi era aproape de moarte”. ,,Și în timpul ăsta Aliona e teafără şi nevătămată. Nu asta e ce mi-ai promis, vulpe!”

„Știu, ştiu. Din nefericire m-a văzut păsăroiul ăla de Torgos şi a apucat să-i spună lui Vulcan unde i-am dus pe ursuleţi. Dacă nu se întâmpla asta, planul era ca vânătorii să-i ucidă pe copii, iar eu să-l scot de acolo pe Crai. Îmi cer iertare, sire”. 

„Dispari, Eris! Nu-mi foloseşti la nimic”, spuse Pogan şi-i dă drumul vulpii, pornind spre intrarea în peşteră. 

„Nu. Stai puţin!”, spuse vulpea şi se repede în faţa lui Pogan, tăindu-i calea. „Mai dă-mi o şansă. Am o altă idee. Sigur va funcţiona!”

„Și de ce să te cred?”, întrebă sceptic Pogan.

„Pentru că vreau să devin mesagerul tău atunci când vei fi noul rege în locul lui Vulcan. Și pentru că mă voi asigura ca urşii din clanul tău să domnească asupra pădurii generaţii întregi de-acum încolo”, spuse mieros Eris. 

„Ai aspiraţii cam mari, vulpe!”, spuse Pogan. 

„Ascultă ce-am de zis şi dacă nu crezi că planul acesta va funcţiona o să plec din regat pentru totdeauna”, îl rugă vulpea. 

„Asta e o ofertă care îmi place”, zâmbi Pogan. „Te ascult.”

Vulpea se apleacă spre Pogan şi începe să-i destăinuie planul. Ursul asculta vulpea cu interes şi părea foarte interesat de vorbele acesteia.

–

Dimineaţa următoare, Aliona se întâlnește cu Hrib şi Bazil. 

„Cum e Crai?”, întrebă Bazil îngrijorat. „N-am dormit toată noaptea de grija lui”.

„E mai bine. Tata zicea că e în afara oricărui pericol”, spuse Aliona. 

„Tu eşti bine? Am văzut că tatăl tău era cam şifonat ieri”, o întrebă Hrib.

„Surprinzător, dar… da. Sunt chiar bine”, răspunse Aliona. „Ce ziceţi dacă mergem să pescuim nişte păstrăvi pentru Crai? Sigur o să-l bucure să mănânce peşte proaspăt”. 

Ursuleţii s-au pus de acord că era o idee excelentă, aşa că au pornit împreună spre locul în care Flora obişnuia să o ducă pe Aliona la pescuit. Fără să ştie, ursuleţii erau urmăriţi de o privire ameninţătoare. Era vulpea Eris. Aceasta mersese în urma ursuleţilor şi, când aceştia se aflau în apă ocupaţi cu prinsul peştilor, îşi făcuse apariţia. 

„Ce faceţi ursuleţilor? Aţi dat bir cu fugiţii ieri. V-au speriat căţeluşii ăia?”, spuse Eris cu o voce sfidătoare. 

Ursuleţii s-au oprit din pescuit, văzând că vulpea s-a înfuriat. 

„Ne-ai lăsat baltă acolo!”, strigă Bazil către Eris. „Știai exact ce urma să se întâmple!”

„Ha!”, râse vulpea. „M-am dus să verific ca totul să fie în siguranţă şi voi v-aţi dus ca nişte nătăfleţi singuri să mâncaţi din carnea aia. Eu am încercat să vă protejez, dar dacă voi n-aţi avut răbdare…”

Aliona se enervă. 

„Ne-ai păcălit! Pentru asta o să plăteşti, vulpe nenorocită!”

Hrib şi Bazil o urmează pe Aliona. Cei trei ursuleţi erau furioşi. Ieşiseră din apă şi se îndreptară ameninţător către vulpe. 

„O să-ţi arătăm noi ce nătăfleţi suntem! Crai era să moară din cauza ta!”

„Vai, mi-e frică!”, se răspunse zeflemitor vulpea. 

„Ar fi bine să îţi fie!”, strigă Hrib care sare spre vulpe cu ghearele scoase. 

Eris se preface surprinsă de reacţia ursuleţilor şi o ia la fugă. 

„O să îmi fie, dacă reuşiţi să mă prindeţi, nătăfleţilor!”

Cei trei ursuleţi pornesc după vulpe. 

Vulpea era mai rapidă ca ursuleţii, însă nu era la viteză maximă. Se lăsa urmărită îndeaproape de ursuleţi, dar aceştia nu-şi dădeau seama fiind prea orbiţi de furie. La un moment dat, Eris începe să accelereze şi dispare prin desişul tufelor din pădure. Cei trei ursuleţi ajunseseră într-un mic luminiş. 

„Pe unde-a luat-o?”, întrebă gâfâind Hrib. 

„Nu ştiu!”, spuse Aliona, obosită şi ea de la fugă. 

„Cred că s-a dus în stânga”, arătă Hrib spre desişul pădurii. 

„Eşti sigur?”, întrebă Hrib.

„Nu”. 

„Atunci ne împărţim. Hrib te duci la stânga, Bazil o iei înainte şi eu mă duc în dreapta. Care dă primul de vulpe, mormăie cu putere ca să fie auzit de ceilalţi. E bine aşa?”

Ursuleţii încuviințează. Fiecare o ia în direcţia stabilită de Aliona. 

Aliona înainta cu grijă prin desişul pădurii. În faţa ei vede trunchiul căzut al unui arbore. Eris ieşise dintr-o scorbură. 

„Aici erai. Vă credeam mai rapizi! Hai să te văd!”, spuse vulpea şi apoi o zbughi prin desişul pădurii de stejar. 

„Nu!”, strigă Aliona după vulpe. Apoi pornește în fugă pe urmele ei. 

Alergă cât alergă, până când se rătăci. Nu mai ştia nici încotro o luase vulpea, nici direcţia de unde venise. Era într-o zonă a pădurii pe care nu o mai văzuse până acum. Și de data asta era singură. Fusese din nou păcălită de vulpe şi era nervoasă. 

Se oprește şi privește de jur împrejur. Se auzeau doar foşnetele copacilor din pădure şi, de ici pe colo, câte o ciocănitoare sau o vrabie. În rest, linişte. Aliona înainta cu grijă. Credea că vulpea dispăruse, însă aceasta o urmărea cu privirea din depărtare. Eris avea grijă ca Aliona să nu o vadă. Părea destul de îngrijorată, parcă aşteptând ceva. 

„Haide odată, haide!”, gândea vulpea. 

Cum păşea cu lăbuţele pe frunzele căzute ale stejarilor, Aliona aude la un moment dat un sunet ciudat. DING DANG DING DANG. Era ceva ce nu mai auzise vreodată. Cu siguranţă nu era un sunet al pădurii. Era melodios şi suna interesant, aşa că Aliona pornea cu grijă înspre direcţia din care venea sunetul. Vulpea Eris zâmbea satisfăcută. Era sunetul pe care îl aşteptase, iar planul ei mergea strună. 

Aliona s-a strecurat printre copaci şi a ajuns la malul unui pârâu. Aici, pe un buştean căzut pe mal, stătea un om. De fapt, era un pui de om, pentru că era mititel, cu pielea negricioasă, părul brunet şi ochii albaştri ca apa. Puiul de om ţinea în mână un instrument ciudat, din lemn, care avea formă ovală şi o coadă îndoită. Pe instrument erau nişte sfori transparente, sursa zgomotului pe care îl auzise. DING DANG DING DANG. Aliona avea să afle mai târziu că acel instrument era numit de oameni: cobză. 

–

Puiul de om părea trist. Sunetul pe care îl scotea din instrument o vrăjea pe Aliona. 

„Atunci când o să te întâlneşti cu un om, o să fugi. Promite-mi!”, răsunau vorbele lui Vulcan în mintea Alionei. 

Cu toate astea, puiul de om nu părea deloc periculos. Ba mai mult, era singur. Desigur, pentru Aliona instrumentul omului era un mister. Ce era oare acea vrăjitorie care scotea sunete atât de fermecătoare? Aliona se simţea atrasă şi nu putea să fugă. Se uită de jur împrejur, de parcă şi-ar fi dorit să se asigure că nu o vede nimeni. Își face puţin curaj şi iese din spatele tufelor în care se ascundea, îndreptându-se încet spre puiul de om. 

Acesta continua să cânte la cobză, fără să o vadă pe Aliona cum se apropia de el. Ursoaica observă cum pe obrajii puiului de om curgeau nişte lacrimi. 

Puiul de om simţi cum cineva se apropia de el şi ridică privirea. Când a văzut-o pe Aliona înlemni. Începea să vorbească ceva, dar Aliona nu înţelegea graiul oamenilor. Îl privea mirată.

„Hai, mai fă puţin zgomotul acela frumos”, mormăi Aliona. 

Evident că puiul de om nu înţelegea ce-i spunea ursoaica. Aşa că se simţea ameninţat de ea. Aliona putea să miroasă frica. Era un miros ciudat, destul de neplăcut şi înţepător, similar cu mirosul blăniţei de urs atunci când nu se spăla după ce umblase toată ziua prin ploaie şi noroaie. 

Puiul de om nu ştia ce să facă. Părea destul de panicat. Aliona încerca să-i explice că nu voia să-i facă nimic rău, ci doar să mai audă zgomotul pe care îl făcea instrumentul acela ciudat. Puiul de om a avut atunci o reacţie ciudată. Pusese jos instrumentul muzical, se întinsese şi rămăsese nemişcat. Mirată, Aliona se apropie de puiul de om şi îl amuşină. Apoi, se duse lângă instrument şi îl împinse cu botul până lângă om. 

Puiul de om vede, mirat, cum ursoaica se aşează în fund, parcă aşteptându-l pe el să cânte la cobză. Spune ceva ininteligibil pentru Aliona, ia instrumentul şi începe să cânte. 

„În sfârşit! Ai înţeles ce vreau, omuleţule nătăfleţ!”, spuse fericită Aliona. 

DING DANG DING DANG 

Alionei îi plăcea foarte mult cum suna instrumentul. Nu voia să se oprească. Cum termina de cântat puiul de om, Aliona începea să mormăie, provocându-l pe acesta să reia melodia. 

DING DANG DING DANG

–

Ursuleţii Hrib şi Bazil abandonaseră căutările vulpii Eris şi o căutau acum pe Aliona.

„Aliona? Eşti sigur că a venit pe-aici?”, întrebă Bazil.

Hrib amuşina pământul, încercând să dea de urma mirosului Alionei. 

„Nu ştiu. Nu simt nimic”, răspunse dezamăgit ursuleţul. 

„Aliona! Aliona!”, continuă Bazil să strige.

Dintr-odată ceva începea să se mişte într-o tufă. Cei doi ursuleţi alergaseră până acolo, crezând că vor da de Aliona. Când, de fapt, în faţa lor a apărut Eris. Vulpea era cuprinsă de panică. 

„Vulpeo! Ce-ai făcut cu Aliona? Unde este?” 

„Trebuie să veniţi. Repede. Oameni”, gâfâi vulpea. 

„Nu se poate! Unde?”, se repezi Hrib la vulpe. 

„Încolo. Am văzut-o pe malul râului. Un om care scotea nişte zgomote ciudate la un instrument o ademenise. Aliona e în pericol. Trebuie să o salvăm”.

„Trebuie să-l anunţăm pe Vulcan”, spuse Bazil. 

„Nu! Nu e timp! Trebuie să mergem. Acum!” 

Vulpea o luă la fugă în direcţia în care era Aliona. Cei doi ursuleţi n-au stat prea mult pe gânduri şi au pornit în urma vulpii, alergând cât puteau de repede ca să-şi salveze prietena. 

–

Soarele începea să apună, iar pădurea era uşor, uşor cuprinsă de întuneric.

DING DANG DING DANG

Melodia se încheie. Aliona era încântată de ceea ce auzise. 

„Cum se numeşte asta?”, îl întreabă ea pe puiul de om. 

Omul nu înţelegea mormăitul ursoaicei, dar pentru prima dată îi zâmbea. Părea că nu mai este speriat de ea. Îi spunea nişte vorbe, dar ursoaica nu îl înţelegea. 

„Da. Bine. Nu vorbesc limba oamenilor. Dar îmi place cum se aude”, îi spuse ea, chiar dacă ştia că vorbeşte singură. 

Puiul de om îi mai adresă câteva cuvinte şi apoi, din senin, întinse braţul spre ea. Aliona tresare. Nu înţelege ce voia omul să facă. Era atentă, dar nu îi era frică. Nu părea că acest pui de om este periculos. Mâna firaă a puiului de om atinsese capul Alionei. Omul o mângâia pe Aliona. Alionei îi plăcea tare mult senzaţia şi începea să se gudure. Mâna puiului de om se îndreptă spre urechea Alionei. Acesta a început să o scarpine. Aliona se topea de plăcere. 

După câteva clipe de plăcere, puiul de om privea spre cer şi vedea cum afară începuse să se înnopteze din ce în ce mai tare. Îşi retrase mâna, îi zâmbi ursoaicei, îşi luă instrumentul şi îi spuse câteva cuvinte. Apoi plecă. 

„Hei, unde te duci? O să te pierzi singur prin pădure. E periculos pentru un pui de om”, îi spuse ursoaica. 

Degeaba. Puiul de om nu părea să o asculte. Aliona porni în urma lui. Puiul de om se întoarce spre ea şi îi face semn să rămână acolo. 

„Nu înţelegi, nătăfleţule! Dacă dai de vreun urs sau mistreţ prin pădure o să te facă bucăţi. Vin cu tine”.

Aliona continuă să se ţină după om. 

„Tata mi-a zis că toţi oamenii sunt răi, dar tu nu pari deloc rău. O să te duc până la marginea pădurii ca să mă asigur că nu te mănâncă cineva. Bine?”

Puiul de om părea că îi răspunde. Cum ursoaica nu înţelegea limba oamenilor, presupuse că omul fusese de acord cu ea. Cei doi au dispărut în desişul pădurii. 

–

Afară se înnoptase. Aliona se ţinea după puiul de om. Mirosea că acestuia îi era frică. Părea dezorientat. Era sigură că vrea să iasă din pădure şi să se ducă acasă, dar nu o luase în direcţia bună. La un moment dat, mirosul de frică se înteţi. Puiul de om se așează pe o buturugă şi începe să plângă, ţinându-şi strâns cobza în braţe. 

„Te-ai pierdut, nu-i aşa?”, spuse Aliona, apropiindu-se de om. „Vezi ce bine că am venit cu tine. Fii atent. Vino după mine şi îţi arăt eu drumul. Dar te duc până la marginea pădurii. Mai departe nu am voie. Si-aşa o să am belele cu tata dacă află”. 

Aliona se apropie de puiul de om şi îl împunge uşor cu botul. Acesta îşi șterge lacrimile şi o mângâie pe ursoaică pe cap. Aliona face câţiva paşi în stânga copilului. Se ridică în picioare şi îşi ridică o lăbuţă. Parcă îi făcea semn să o urmeze. Puiul de om nu stă pe gânduri şi pornește după ursoaică. 

Bezna cuprinsese aproape în întregime pădurea. Aliona mergea alert, încercând să nu-l piardă în urma ei pe puiul de om. Acesta nu vedea nimic în jurul lui. Din când în când se împiedica de câte o rădăcină a unui copac sau de câte o denivelare de teren. Cu toate acestea, înţelesese că puiul de urs era singura lui scăpare din pădure, aşa că se ţinea după Aliona cu multă conştiinciozitate. Aliona se oprește şi începe să amuşine. Începuse să simtă miros de oameni, semn că se apropia de ieşirea din pădure. Puiul de om veni lângă ea şi se aşeză pe o piatră. Gâfâia. Linişte. De-odată se auzi: HU HU HUUU! HU HU HUUU! 

Puiul de om tresări. 

„Nu te speria, e doar o bufniţă”, încercă Aliona să-l liniştească. „Oare de ce zice toată lumea că oamenii sunt periculoşi? Omuleţul ăsta e tare bleg”.

Aliona mormăi către om. 

„Haide!”, spuse ea. „Ne apropiem de marginea pădurii”.

–

În scurt timp, Aliona îl condusese pe puiul de om la marginea pădurii. Nu fusese niciodată aşa de aproape de teritoriul oamenilor. Putea să vadă case şi lumini la ferestre. Acum nu mai păreau licurici, aşa cum le văzuseră când se afla împreună cu tatăl ei. Erau construcţii ciudate din care ieşea un fum. Aliona deodată simte ceva tare sub tălpile ei. Nu mai era pământ. Era un drum pe jumătate pietruit, pe jumătate asfaltat. Privea mirată. Totul era nou şi fascinant pentru ea. Dar şi periculos, pentru că auzea foarte mulţi câini care lătrau. 

Puiul de om înainta spre case când, deodată, auzi strigătele unor oameni. Aliona deveni neliniştită. Se îndepărtase cam mult de pădure. Voia să se întoarcă, dar în spatele ei apăruseră doi oameni însoţiţi de trei dulăi care lătrau furioşi către ea. Oamenii aceştia erau mult mai înalţi decât puiul de om şi ţineau în mâini nişte instrumente care nu păreau a fi la fel de distractive precum cobza omuleţului. Din contră. Păreau fioroşi şi ameninţători. Exact motivul pentru care tatăl ei îi spunea să fugă când vede oameni. Dar acum era prea târziu. 

Un alt bărbat apăruse în faţa puiului de om. Bărbatul era înalt, cu o burtă proeminentă în faţă, o barbă neîngrijită şi o figură aspră, rea. Un malac. Puiul de om începuse să vorbească ceva cu malacul. Acesta era din cale afară de furios şi nu părea înduplecat de vorbele puiului de om. Din senin, malacul îl lovește cu putere pe puiul de om peste faţă. Puiul de om se dezechilibră şi cade la pământ. Apoi, malacul şi ceilalţi doi oameni se apropie ameninţător de Aliona. Ursoaica era copleşită de teamă. Nu ştia ce să facă. 

MOOOOR; MOOOOR; MOOOOR! 

Se auzea din pădure. Aliona îi vedea pe Hrib şi Bazil care alergau spre oameni, vrând să o salveze pe Aliona.

„Hrib! Bazil! Nu! Fugiţi înapoi!”, strigă Aliona

În zadar, însă. Cei doi ursuleţi alergau să-şi salveze prietena. Din spate, Eris privea scena cu satisfacţie. Planul pe care i-l promisese lui Pogan era aproape de a fi îndeplinit. 

„Aliona, venim!”, strigă Hrib.

Puşca unuia dintre oameni se îndreptă spre cei doi ursuleţi.

„Nu! Nu! Nu veniţi! Fugiţi de aici!”, strigă disperată Aliona.

BANG! 

Se auzise acel zgomot asurzitor pe care Aliona îl mai auzise atunci când Eris îi dusese la carnea de porc. De data asta, glonţul nu mai iertă. 

Bazil se prăbușește pe pământ, lovit în piept. Rămâne acolo fără suflare. 

Aliona încremenește. Hrib se oprește din alergare.

BANG! 

Un alt glonţ se îndreaptă spre Hrib. Acesta însă a fost mai norocos. Glonţul a trecut razant pe lângă el. Văzându-l pe Bazil nemişcat, Hrib era cuprins de panică. O ia înapoi la fugă spre pădure.

BANG! 

Aliona nu îl mai vedea pe Hrib.

BANG! 

Dacă oamenii trăgeau în continuare, însemna că Hrib scăpase. Sau cel puţin aşa spera Aliona. Nu putea sta deoparte. Ursoaica și-a luat inima în dinţi şi a început să mormăie agresiv. Știa că nu are nicio şansă, dar voia să-l ajute pe Hrib să scape. Aşa că le atrăsese atenţia oamenilor. 

Puştile se îndreptau acum înspre ea. Cumva, nu-i era frică, deşi era conştientă că avea să aibă soarta lui Bazil. 

Deodată, în faţa ei se puse puiul de om care ridică mâinile. Puiul de om îngenunchează în faţa oamenilor şi pare că le spune ceva pe un ton disperat. Malacul îl privește pe omuleţ. Oftează. Se apropie de el şi îl împinge uşor, făcându-şi loc spre Aliona. Scoate de la brâu un pistol şi, fără să ezite, trage în Aliona. 

BANG! 

Aliona simte o înţepătură. Nu o durea şi putea încă să respire. Privește spre lăbuţă şi vede că fusese împuşcată cu un obiect mic ce avea în vârf un ac. Și înăuntru o substanţă. Până să se dezmeticească, Aliona vede negru în faţa ochilor şi se prăvălește pe pământ.

lectura: Karina Jianu

sound editor: Sebastian Cretu