Moto: „Nimic nu te poate alunga din propriul vis.”
Pici este cel mai viteaz zmeu dintre zmeiele pe care le-a înălțat Victor în cei nouă ani ai lui. Chiar de-i mic și șugubăț, se suie pe cer și înoată ager prin vălul azuriu. Aprinzând orizontul cu învârteli și chicoteli, coboară la fereastră de-abia când întunericul se trezește și își flutură adormit genele de noapte. Băiatul își primește zmeul cu brațele deschise, lăsându-l să alunece pe dulcea pânză a somnului. Amândoi știu că a doua zi o vor lua de la capăt cu joaca, așa că tristețea se risipește departe – departe, pe cărările uitării.
La fel ca noi, Pici are un vis care îi face inima să tresalte și să fluiere: auzise, într-o poveste citită de Victor, că stelele râd cu poftă. De atunci încolo, tot ceea ce își dorește este să le asculte clopoțeii din voce. Clinchet cu clinchet.
Oricât ar fi de neînfricat, are o teamă, și anume: să zboare când se înserează. Iar fiecare cunoaște deja nazul stelelor – stau ascunse până la ceas târziu.
„Voi înceta vreodată să sper?”, gândi zmeul înainte de culcare, numărând oi, frunze, buburuze. Sau poate licurici? Cum număra el așa, sub licărul argintiu al lunii, simți curajul într-o suflare pașnică a vântului. Sări pe cel dintâi nor, apoi se ridică pe altul, se clătină doar un pic pe celălalt…
…mai sus, mai sus și mai sus…
– Pici, vino înapoi! Trebuie să exersezi până să te cocoți în vârf, își agita Victor mâinile în aer, căutând să se opună din liniștea camerei.
Degeaba. Încăpățânat, urca din ce în ce mai precipitat, săgetând bolta cu privirea. Încă o săritură și avea să fie față în față cu plasa înstelată. Numai că, în drumul năvalnic, pișcă din greșeală o palmă de ceață morocănoasă. Tot fără voie, aș spune eu, aceasta îl goni cu degetul mic.
Așadar, Pici a ajuns fix în locul de unde a plecat, adică în casă. Mâhnit de pierderea câtorva fâșii colorate. Zece, după socoteala copilului.
– Ai văzut ce se întâmplă de ești năzdrăvan? Lasă-mă să te pansez acum!
Victor scotoci în rafturile cu jucării după panglici zglobii. Le găsi, în cele din urmă, în buzunarul prăfos al leului de pluș. Portocalii, verzi, galbene, albastre…
– Regret amarnic că am căzut în capcana grabei. Când m-am dezmeticit în miezul călătoriei, parcă m-aș fi oprit, parcă aș fi continuat…se scuză zmeul pe un ton blând. Apoi, ceața ursuză m-a agățat și fâșiile s-au rupt, bucată cu bucată.
În zâmbet, băiatul puse toată înțelegerea din lume.
– Ești atât de caraghios! Un peticit și jumătate, glumi, arătându-i în sfârșit oglinda.
Pici își pipăi aripile cele noi ca să își creadă ochilor. Păreau să aibă forma dintotdeauna. Nicio panglică în plus sau în minus.
Curând, aveau să afle că aripile care au dispărut sunt, de fapt, cele ale curajului.
Zi de zi, cel mai viteaz zmeu dintre zmeiele pe care le-a înălțat Victor în cei nouă ani ai lui, era într-atât de retras, încât nu mai ieșea din cameră. Visa mult. La ce? La cărărui de stele, la râuri cu stele, la încrengături din stele. Dacă gândul ar lipi buline – stele pe năsucul geamului…
– Ce-i cu tine? Nu mai alergi deloc și nu te mai veselești cum obișnuiai. Ți-e teamă de ceva? îl întrebă prietenul său într-o dimineață luminoasă.
– Mda, puțin. De cer, răspunse cu oarece frică în glas.
– Ei, haide, ți-a fost bucurie atâta amar de vreme! Ai vrea să-l pedepsești pentru greșeala ta?
– Ba nu, a greșit primul: a amăgit zmeiele cu niște bile sclipitoare pe care nu le-ar atinge nici dacă s-ar da de trei ori peste cap.
Fără a-i întoarce vorba șifonată, Victor luă o foarfecă, un lipici și rămășițele panglicilor, și se apucă de meșterit. Ce meșterea? Asta îl măcina și pe Pici, căruia i se înroșiră urechile de curiozitate. Vă închipuiți, cam cât unui ardei dolofan.
Spre după-amiază, panglicile deveniră o perdea mirifică dedesubtul căreia fâșâia nerăbdător pervazul.
– Ce zici, Pici, vom atrage atenția stelelor? Am aranjat suficient de bine?
Acesta căscă ochii de mirare, însă dădu șovăitor din umeri.
Din văzduh, o stea pitică se uita cu aceeași uimire la fereastra năstrușnică. Mai – mai că îi venea să se apropie, dar și stelele sunt destul de sfioase de fel. Pluti într-un sfârșit cu vreo douăzeci de nori mai jos ca să vadă mai bine. Într-atât de aproape, încât zmeul să o zărească.
– Hai, hai aici! Nu îți fac niciun rău! Te aștept de mult timp. Hai!
Steaua pitică se răzgândi în ultima clipă. Ocoli voinicește nori dintre cei mai fioroși, și se ascunse hăt de strigătul neobosit.
– A fugit din cauza mea? Am speriat-o așa tare?
– Pici, nu te supăr…
Tronc-tronc! Freamătul dimprejur învălui atmosfera. Stele – o mie – se alăturară norului pustiit mai devreme de steaua pitică. Se țineau de mâini și hohoteau de râs datorită ferestrei nostime.
– Ura! A revenit! Nu s-a speriat, ci și-a chemat surorile, țopăi Pici de colo până colo.
– Du-te lângă ele, meriți pe deplin! îl împinse Victor cu încurajări.
Zmeul ezită preț de o secundă, trase aer adânc în piept și adulmecă fel de fel de amintiri: unele mai plăcute, altele de îndepărtat. Își umflă aripile, se uită încă o dată la băiat, și se cățără pe nori.
Punctulețele de lumină clipoceau în jurul lui, întâmpinându-l cu râsete. Și ce mai râsete – o suită de clopoței!
Acolo, rezemat de o margine de cer, Pici își dădu seama că nimic nu te poate alunga din propriul vis. Căci visul te învelește când îți este prea trist în suflet.
lectura: Mihai Mănescu
sound editor: Ștefan Buculeasa
