La vreo 40 de km de București, în inima unui orășel cu arbori umbroși, unde casele erau construite la marginea pădurii printre stejari bătrâni și arțari, trăia o veveriță pe nume Nucu. Nu era doar o veveriță oarecare; Nucu era cunoscut în întreg cartierul pentru energia sa și pentru isprăvile sale pline de curaj.
Nucu nu avea niciodată stare și, într-o dimineață de vară, sărea din creangă în creangă, cu agilitatea unui acrobat experimentat, micuțele sale lăbuțe abia atingând scoarța copacilor. El străbătea în lung și-n lat cartierul rezidențial, o oază de liniște pentru oamenii care simțeau nevoia ca la finalul zilei de muncă să scape de agitația cotidiană de printre clădirile birourilor bucureștene.
Nucu își fixase o nouă țintă: o grădină îngrijită, presărată cu flori colorate și o peluză proaspăt tunsă. Aici se odihnea o pisică mare, tărcată, cu o blană pufoasă ce strălucea în lumina soarelui. Pisica părea flămândă și dădea târcoale hrănitorului de păsări atârnat de o creangă din apropiere. Lui Nucu îi plăcea o provocare periculoasă, așa că s-a dat jos din copac, fără să atragă atenția pisoiului. Pe măsură ce se apropia de țintă, se oprea și evalua situația cu o privire calculată. Apoi, cu o explozie bruscă de viteză, s-a repezit spre hrănitorul de păsări.
Pisica, speriată de mișcarea bruscă a veveriței, a tresărit și și-a contorsionat corpul. Nucu era rapid și imprevizibil, așa că felina o a luat-o la goană spre casă. Veverița se oprește și începe să râdă de pisică. Ce nu știa el era că în grădină, pisica avea și un frate. Din senin, motanul negru sare la Nucu, gata-gata să-l înșface. Însă nu degeaba Nucu era considerat cel mai iscusit hoț din cartier. Cu un salt agil reușește să-l fenteze pe motan și să se cocoațe pe hrănitor. Spre frustrarea motanului, Nucu fură mâncarea păsărilor și sare spre stejarul din curtea alăturată. Pisicile fuseseră păcălite, iar Nucu se cocoață pe o ramură și începe să râdă de ele.
După ce-și termină de mâncat prada, Nucu aleargă pe crengi către căsuța lui: o adâncitură ascunsă într-un stejar imens. Acolo, așteptându-l cu entuziasm era cea mai bună prietenă a sa, Aluna. Era mai mică decât Nucu, avea blănița netedă și o codiță cu un vârf neobișnuit alb, ca zăpada, contrastând puternic cu restul blăniței sale maronii.
„Te-am văzut cu pisicile doamnei Pelinescu. Ai avut noroc, te mâncau blănoasele alea cu fulgi cu tot”, spuse Aluna, tachinându-l pe Nucu.
„Norocul ține cu cei puternici, Aluna”, răspunse Nucu.
„Aiurea. Mintea e cea care-ți aduce recompensa, nu forța. Recunoaște că nici nu știai că-s două pisici!”
„Normal că știam”, spuse cu o aroganță jucăușă, Nucu. „Voiam să fie mai palpitant” Apoi, veverița îi oferă micuței Aluna niște mâncare furată din hrănitor. „Iată. Prada de astăzi”.
Aluna zâmbește și începe să mănânce cu poftă. În timp ce veverița mușcă cu poftă dintr-o bucată de pâine, privirea lui Nucu se îndreaptă spre cartier, mintea lui învârtindu-se printre gânduri și idei.
A doua zi dimineață, când cartierul era încă învăluit în liniște, Nucu și Aluna stăteau pe o ramură chiar în afara ferestrei bucătăriei familiei Moraru. Misiunea lor era simplă: să găsească ceva bun de mâncare. Însă nu se așteptau ca această misiune să se transforme în cea mai specială misiune pe care au avut-o vreodată veverițele în istoria cartierului.
Domnul Moraru, un bărbat robust cu o voce zgomotoasă, vorbea la telefon, cuvintele sale răsunând prin fereastra deschisă. Nucu și Aluna au auzit fără să vrea conversația.
„Ascultați la mine, vreau să fie grandios. Cel mai mare tort pe care l-ați făcut vreodată!”, sună plină de entuziasm vocea domnului Moraru. „Da, pentru ziua de naștere a lui Tomiță. Vreau să fie spectaculos! Cel mai mare tort din oraș, pentru cel mai cuminte copil!”
Ochii lui Nucu se măreau cu fiecare cuvânt auzit și abia își putea stăpâni entuziasmul. Gura Alunei deja saliva. Cel mai mare tort din oraș? Pentru veverițe, aceasta era o oportunitate prea bună pentru a o rata.
Pe măsură ce domnul Moraru continua să descrie viziunea sa despre tort, mintea lui Nucu începea să construiască o imagine detaliată a prăjiturii. Visa cu ochii deschiși mai multe straturi de pandișpan, fântâni de ciocolată și turnuri de cremă de zahăr care pictau o imagine atât de vie și de tentantă, încât părea a fi o provocare directă pentru el.
Domnul Moraru finalizează convorbirea și părăsește încăperea, lăsând cele două veverițe în plină visare. Nucu se dezmeticește și se întoarce către Aluna, cu chipul strălucind de emoția unei noi provocări.
„Ai auzit? Ăsta nu e doar un tort. Ăsta e jaful secoluluI!”, exclamă el.
„Te gândești la ce mă gândesc și eu?”, întrebă Aluna.
„Da. Dar nu-l putem fura doar noi doi. Avem nevoie de toată echipa!”
Și astfel se puseră bazele marelui jaf al tortului, cu un plan măreț care avea să le solicite veverițelor întreaga viclenie, pricepere și îndrăzneală. Nucu și Aluna se retrăgeau în vizuina lor. Pentru a-și aduna echipa de hoți, Nucu a conceput o invitație specială. Alesese cu grijă patru dintre cele mai mari ghinde pe care le putea găsi, inscripționând fiecare cu un mesaj mic, codat, folosindu-și ghearele ascuțite. Acestea nu erau ghinde oarecare; erau un apel la acțiune pentru cei mai de încredere prieteni ai săi.
Una câte una, ghindele și-au găsit calea către destinatarii lor, livrate discret de rețeaua de porumbei călători care transmiteau mesaje către diferiți destinatari din regnul animal. Mesajul era simplu, dar intrigant: „Întâlnire la baza de operațiuni. Plan mare. Veniți pregătiți pentru acțiune – N”.
Pe măsură ce soarele începea să apună, trupa de șoc a lui Nucu se aduna în ascunzătoare. Erau un grup format din veverițe extrem de diferite, dar capabile, fiecare cu propriile lor abilități. Dacă priveai de la distanță și făceai abstracție de faptul că erau veverițe, micuțele rozătoare formau o bandă de hoți asemănătoare cu infamii tâlhari din seria „Fabrica de bani”.
Era Aluna, cea mai bună prietenă veveriță a lui Nucu, nelipsită din orice operațiune a acestuia. Ea contribuia prin agilitate, fiind mică și extrem de rapidă.
Apoi era Benone sau cum îi spuneau veverițele, Beni. Un hoț experimentat, cu multe jafuri la activ, Beni era strategul grupului și cel mai precaut dintre ei. Fusese chemat de Nucu pentru flerul său, Beni fiind cel mai bun din cartier la improvizații.
„Nu-mi place că nu ne-ai zis de ce ne-ai chemat aici, Nucule!”, mormăi Beni. „Dar de tine mi-e drag, așa că am zis să vin să văd despre ce e vorba. Nu mă așteptam să fie și ăștia aici”.
Grațiela era cea mai deșteaptă veveriță din întreg cartierul. O minte sclipitoare, Grațielei îi plăcea să construiască tot felul de gadgeturi ce puteau fi extrem de folositoare într-un jaf de proporții epice precum acesta.
„V-am adus câteva din noile mele creații. Să-mi spui, Nucule, de care ai nevoie?”, spuse veverița cu o voce subțire.
Ultimul membru al trupei de șoc era Piatră, o veveriță uriașă care putea fi lejer confundată cu un raton. Piatră era cel mai puternic din trupă și, spre deosebire de alte veverițe, el prefera să se lupte parte-n parte cu vrăjmașii în loc să fugă de ei.
„Am auzit că ar fi rost de mâncare, nu-i așa, Nucule?”, spuse veverița care era mereu flămândă, stomacul uriaș având nevoie constantă de alimentare.
Nucu le zâmbea prietenilor săi.
„Mulțumesc că ați venit, dragi prieteni. Suntem pe cale să ne aventurăm în cel mai mare jaf realizat până acum în istoria veverițelor! Vom fura cel mai mare tort pe care acest oraș l-a văzut vreodată!”
Grupul devenise entuziasmat la ideea de a se înfrupta din prăjitură.
„Un jaf de tort? Cum știi despre tort?”, întrebă Grațiela, curioasă.
Nucu le povestește cum îl auzise pe domnul Moraru, de la casa mare de lângă parc, vorbind la telefon mai devreme în ziua aceea.
„Tocmai ce plasa comanda unui tort pentru petrecerea zilei de naștere a fiului său. Cel mai mare făcut vreodată în oraș!”
Beni părea îngrijorat. „Sună tentant, dar și riscant, Nucule. Care e planul?”
„De aceea v-am chemat. E nevoie de cele mai iscusite veverițe pentru a fura tortul”, spuse Nucu, hotărât. El scoate la iveală o mică tablă neagră pe care desenează planul de acțiune și harta cartierului, cu accentul pus pe casa și curtea domnului Moraru.
„Aluna, vei fi ochii noștri de sus și vei urmări mașina care aduce tortul de la cofetăria din centru. Beni, avem nevoie de mintea ta strategică pentru a ne ajuta să evităm detectarea. Grațiela, gadgeturile tale vor fi cheia pentru depășirea obstacolelor. Și Piatră, avem nevoie de puterea ta pentru a lua tortul și pentru a-l aduce aici în siguranță”.
Echipa asculta cu atenție în timp ce Nucu le dezvăluia planul său, entuziasmul lui fiind contagios. În ciuda îndoielilor lor inițiale, emoția acestei provocări unice, îi făcea să-și dorească să se implice alături de Nucu. Erau o veritabilă bandă de hoți, fiecare cu un rol important de jucat, uniți de farmecul celui mai mare jaf pe care îl încercaseră vreodată.
Fără să știe, o pereche de ochi luminoși și curioși urmăreau cu atenție dintr-un punct ascuns. Mirela, o veveriță tânără și sprintenă, se uitase întotdeauna la Nucu și gașca lui cu admirație. Ea visase adesea să li se alăture în escapadele lor palpitante și acum vedea șansa ei.
În timp ce echipa râdea la o glumă pe care o făcuse Piatră, Mirela profita de moment. Cu un salt rapid, a aterizat chiar în mijlocul lor, speriind pe toată lumea.
„Mirela! Ce faci aici?”, întrebă Nucu, surprins și impresionat în egală măsură de abordarea ei furtunoasă.
„Vreau să particip și eu”, declară ea, cu ochii strălucind de îndrăzneală și entuziasm. „Știu despre jaf și pot ajuta!”
Echipa făcea schimb de priviri. Veverițele nu erau sigure că își permiteau să primească pe cineva nou în echipă. Nucu, însă o privea cu atenție. El vedea dorința și hotărârea din ochii ei. Mirela era tânără, dar avea calitățile unui mare hoț – era rapidă, isteață și avea, evident, un talent natural pentru salturi spectaculoase.
„Este un jaf periculos, Mirela!”, o avertiză Nucu, încercând să o facă să ezite.
„Știu”, răspunse ea cu încredere. „Dar v-am urmărit și am învățat de la voi. Știu că pot face asta și nu vă voi dezamăgi”.
Nucu realizează că Mirela nu avea să accepte un refuz și era conștient că un „Nu” ar fi făcut-o să acționeze fără să gândească, iar asta le-ar fi putut periclita planul. Într-un fel, Mirela îi amintea lui Nucu de el însuși când era mai tânăr: fără teamă, dornic de aventură și gata să cucerească lumea întreagă.
„Bine, ești în echipă. Dar va trebui să urmezi ordinele și să ții pasul cu noi. Poți face asta?”
Chipul Mirelei s-a luminat într-un zâmbet triumfător. „Nici nu o să știți că sunt acolo!”
Venise ziua cea mare. Pe măsură ce soarele începea să răsară peste orășel, aruncând o strălucire caldă pe străzile adormite, echipa lui Nucu era deja pregătită de acțiune. Aluna, cu privirea ei ageră, ocupase o poziție strategică pe acoperișul unei clădiri, de unde putea să urmărească cofetarii care meștereau la capodopera lor culinară: cel mai mare tort pe care orașul îl văzuse vreodată.
În frunzișul copacilor din apropiere, Nucu, Beni și Grațiela așteptau cu emoție semnalul Alunei. Piatră și Mirela așteptau în apropierea casei domnului Moraru, pregătiți să intre în acțiune când era nevoie.
Ușa cofetăriei se deschise, iar inimile echipei au început să bată cu putere atunci când au văzut tortul pentru prima dată. Era o prăjitură înaltă, alcătuită din straturi peste straturi din ciocolată, acoperită cu un arc-en-ciel de glazură și decorată cu ornamente strălucitoare. Aluna începe să agite frenetic din lăbuțe, semnalându-i lui Nucu plecarea iminentă a tortului către casa domnului Moraru.
Pe măsură ce angajații cofetăriei încărcau cu grijă tortul într-un camion de livrare, veverițele lui Nucu intraseră în plină acțiune. Aluna a sărit de pe un acoperiș pe altul, urmărind cu atenție toate mișcările camionului. Restul echipei urma camionul discret pe sol, mergând din tufiș în tufiș. Erau poziționați în așa fel încât era imposibil să scape din priviri obiectivul misiunii.
Mașina a parcat în fața casei familiei Moraru. Domnul Moraru iese din casă și îi îndrumă pe cei care cărau tortul să îl ducă în centrul curții, acolo unde urma să aibă loc petrecerea. Veverițele au studiat până la ultimul detaliu locul jafului. Nucu știa toate căile de intrare și toate variantele de extragere, precum și potențialele obstacole. Trupa se reunește pe ramura unui stejar înalt, loc care le dădea o foarte bună privire de ansamblu.
„Bun. Recapitulăm planul. Așteptăm până când petrecerea e în toi. Când copiii și părinții vor fi atenți la animatori, atunci acționăm. O să avem câteva minute la dispoziție, deci va trebui să fim rapizi”, explică Nucu.
„Grațiela. Ne folosim de invențiile tale ca să ajungem direct în curte. Nu sunt copaci de pe care să sărim, așa că ne vom descurca cu gadgeturile tale”, spuse Nucu.
Grațiela zâmbește și scoate la iveală niște mici dispozitive ce semănau cu puști în miniatură. Fiecare veveriță ia o pușcă. Apoi, oferi fiecărei veverițe niște pelerine de camuflaj cu care acestea se puteau mișca neobservate prin natură.
„Beni, tu vei fi privirea ageră și ne vei semnala orice pericol, iar Aluna, tu ne vei ghida pe cel mai bun traseu către tort. Odată ajunși acolo, Piatră va fi responsabil cu căratul. Mirela, tu o să îl ajuți să se echilibreze. Tortul ăla e enorm, va fi greu pentru Piatră așa că tu o să-l asiști”
„Bun. Nu uitați” spuse Beni. „Dacă observ vreun pericol o să dau semnalul. Două ciripituri scurte, unul lung”.
Nucu își privea echipa și era încântat de hotărârea și concentrarea lor.
„Fiți vigilenți! Dacă totul merge strună, diseară ne îmbuibăm cu dulce!”
Veverițele se îndreaptă spre poziții. Din grădină începea să se audă muzica, iar invitații lui Moraru se adunau la petrecere. Adulții râdeau și mâncau aperitive, în timp ce copiii se jucau în grădină. Nucu a observat cum tortul trona pe o masă mare, în centrul atenției. I-a făcut din ochi Alunei, semn că operațiunea începuse.
Aluna folosește pușca Grațielei. Din pușcă țâșnește un cârlig și o funie prin care veverița se putea cățăra cu ușurință pe burlanul casei. Ca niște veritabili ninja, veverițele se urcaseră pe funii și ajunseseră în câteva clipe pe acoperișul vilei familiei Moraru. Aici se echipaseră cu pelerinele Grațielei și deveniseră aproape invizibile, ochiul unui om nefiind capabil să distingă veverițele în vegetația și decorul grădinii.
Echipa se mișca cu precizie, fiecare membru jucându-și rolul impecabil. Aluna se folosea de agilitatea ei specială pentru a explora înainte, semnalându-le celorlalți când erau în siguranță să se deplaseze. Beni, cu ochii săi ageri, privea după semne de pericol, gata să alerteze echipa la cea mai mică problemă.
Mirela, dornică să-și dovedească valoarea, îl urma îndeaproape pe Nucu, mimându-i mișcările în timp ce naviga prin grădină. Deși era teribil de emoționată, ea își păstra concentrarea, hotărâtă să nu-și dezamăgească echipa.
Pe măsură ce se apropiau de tort, Piatră se pregătea să ridice masiva prăjitură. Grațiela îi dăduse o pereche de mănuși deosebite, concepute special pentru a-i îmbunătăți aderența și a-i oferi o putere suplimentară de ridicare.
Planul lor funcționa perfect și, în câteva minute, veverițele ajunseseră la tort neobservate. Ascunzându-se în spatele unor plante decorative, făcuseră o pauză de câteva momente pentru a-și admira ținta. Tortul era de-a dreptul impresionant văzut de aproape, o adevărată capodoperă a cofetăriei. Nucu zâmbea satisfăcut. Prima fază a jafului lor era un succes.
Dar triumful lor era de scurtă durată. Pe măsură ce începeau să elaboreze modul în care să mute tortul, o pisică curioasă, atrasă de mișcare în tufișuri, se apropie cu urechile ciulite și ochii îngustați de suspiciune. Beni, observând felina, dă semnalul sonor: două ciripituri scurte și unul lung. Când echipa încearcă să-și schimbe poziția și să se ascundă în spatele unor tuia, văd în fața lor cum apare un câine curios, atras de mirosul neobișnuit. Veverițele au încremenit. Erau prinși între o pisică și un câine, iar tortul era doar la câțiva metri distanță.
Pentru că o problemă nu vine niciodată singură, un stol de ciori, atras de aspectul și mirosul tortului începea să dea târcoale curții familiei Moraru. Era evident că aveau același obiectiv ca veverițele.
Nucu a evaluat rapid situația.
„Rămânem calmi!”, șopti el. „Avem nevoie de o diversiune!”
Grațiela zâmbește și scoate la iveală o nouă invenție de toată isprava. Era un fel de petardă, concepută pentru a face un zgomot asurzitor și o explozie de lumină colorată. Era suficient ca să sperie animalele și păsările, pentru a le distrage pentru o scurtă perioadă de timp atenția invitaților. Cum copiii nu aveau voie cu petarde dacă nu era Revelion, cu siguranță adulții i-ar fi luat la întrebări, deci era un moment de neatenție perfect pentru furtul tortului.
Cu un gest scurt, Grațiela activează dispozitivul și-l aruncă spre locul de joacă al copiilor. Câinele și pisica țâșnesc după dispozitiv, neștiind ce este.
POOOOC!
S-a auzitun zgomot puternic. Ciorile s-au îndepărtat pentru moment, câinele și pisica au luat-o la goană speriați, iar adulții veneau de îndată să evalueze situația și să-și verifice odraslele.
Profitând de moment, Nucu dă semnal echipei. ,,Acum!”
Veverițele țâșnesc din ascunzătoare și aleargă spre tort. Piatră își aranjează mănușile speciale și, cu o forță impresionantă, ridică tortul de unul singur. Piatră era ca Superman în variantă veveriță: Super Veveriță.
Mirela îl ghida pe Piatră, dar când să avanseze câțiva metri, în fața lor, pe terasă, apare domnul Moraru. Acesta a făcut ochii mari când a văzut trupa de veverițe care încerca să fure tortul copilului său.
„Heeei! Marș/plecați de-aici! Hoțomanelor!”, strigă domnul Moraru, luând o greblă și alergând amenințător către micuțele rozătoare. Piatră lasă jos tortul și, împreună cu ceilalți, o ia la fugă. Tortul se clătina periculos, iar domnul Moraru reușise cu greu să-l țină să nu se prăbușească. Veverițele erau deja în copac și priveau dezamăgite cum domnul Moraru chemă alți trei tătici alături de care dusese tortul în interiorul casei. Ușa terasei se închise în urma lor și marele premiu era pierdut. Misiunea eșuase.
Dezamăgirea se instaurase pe chipurile veverițelor.
„Trebuia să facem altfel. Planul meu a fost de toată jena”, spuse supărat Nucu.
Nimeni nu știa cum să reacționeze. Fuseseră atât de aproape de a reuși jaful secolului, iar acum reușita părea atât de departe.
Mirela, însă, nu avea de gând să renunțe prea ușor și să lase ca prima ei misiune să fie un eșec.
„Nu putem renunța acum. Am ajuns prea departe ca să ne oprim aici”, spuse ea, încrezătoare.
„Și cum propui să facem? Tortul e înăuntru. Doar n-avem cum să zburăm în casă, nu?”, răspunse zeflemitor, Beni.
„Noi nu avem cum să zburăm. Dar știu pe cineva care poate să facă asta!”, spuse veverița spre mirarea celorlalte. „De ce nu vorbim cu ciorile? Și lor le era poftă de tort. Cred că dacă ne unim forțele, putem găsi o cale să-l recuperăm.”
Nucu se uita la ea, surprins de inițiativa acesteia.
„E o idee curajoasă, Mirela!”, spuse el. „Dar crezi că vor fi de acord să ne ajute?”
„Avem doar o singură modalitate să aflăm, nu?”, răspunse ea, încrezătoare.
Echipa de veverițe era reticentă la ideea de a colabora cu ciorile, dar cum fiecare își dorea atât de mult să guste din minunăția de tort, hotărâseră că merita o încercare. Așa că Nucu și Mirela pornesc repede spre părculețul din apropiere, acolo unde se aflau cuiburile ciorilor.
În vârful celui mai înalt copac era liderul ciorilor, un corb impunător pe numele lui Corvus. Era o pasăre bătrână și toate animalele din regiune îl cunoșteau pentru experiența, inteligența și prezența lui impunătoare.
„Corvus!”, strigă Nucu. „Avem nevoie de sfatul și de ajutorul tău!”
Corbul își îndreaptă privirea ascuțită spre cele două veverițe.
„Ce vă aduce în regatul meu?”, îi întreabă el pe Nucu și pe Mirela.
Nucu face un pas înainte.
„Cred că știi de ce suntem aici”.
Corvus îi privea fără reacție, așa că Mirela ia inițiativa și îi vorbește corbului pe un ton mieros.
„Trebuie să lucrăm împreună. Cum bine știi, aveam un plan să furăm tortul familiei Moraru, dar a fost mutat în casă. Credem că dacă lucrăm împreună cu stolul tău de păsări, vom putea să-l recuperăm”.
Corvus își înclină capul, luând în considerare cuvintele ei.
„Și ce avem noi de câștigat din asta? Și noi voiam să luăm tortul”.
Nucu era conștient că trebuia să cadă la înțelegere dacă voia ajutorul ciorilor.
„Dacă ne ajutați să scoatem tortul din casă, îl vom împărți cu voi. Jumătate pentru stolul tău, jumătate pentru noi”.
Corbul luă în considerare oferta.
„Jumătate din tort, spui? O propunere tentantă. Dar cum propui să-l scoatem din casă?”
Mirela intervine.
„Vom crea o diversiune. În timp ce stolul vostru va distrage atenția celor de la petrecere, noi vom intra pe furiș în casă și vom lua tortul”.
Corvus croncăni ușor, un sunet care semăna cu un râs ciudat.
„Un plan șiret. Foarte bine, acceptăm. Dar nu uitați. Jumătate”.
Nucu dă din cap în semn de acord.
„Ai cuvântul nostru, Corvus”.
Cu noua alianță formată și cu un plan pus la punct, Nucu și Mirela se întoarseră la echipa lor, cu moralul ridicat. Păsările, cu avantajul lor aerian și cu superioritatea lor numerică, puteau crea diversiunea perfectă. Era o mișcare riscantă, dar cu eforturile lor combinate, furtul tortului părea din nou o misiune realizabilă.
Corvus, liderul corbilor, își mobiliză stolul cu o serie de croncănituri ascuțite, pregătindu-i pentru rolul lor în planul gândit alături de veverițe.
Când veverițele din gașca lui Nucu erau așezate pe poziții, Nucu a dat semnalul și păsările s-au năpustit asupra petrecerii ca într-un veritabil asalt aviatic. Unele păsări au atacat baloanele, spărgându-le cu ciocurile și ghearele lor. Altele se învârteau spre mese, rupând șervețelele și făcând praf farfuriile cu mâncare.
Haosul s-a instaurat în rândul participanților la petrecere. Adulții își mișcau frenetic brațele, încercând să alunge păsările, în timp ce copiii alergau de jur împrejur, pe jumătate speriați, pe jumătate încântați de nebunia generală. În mijlocul agitației, pisica familiei s-a aruncat în mijlocul luptei, luându-se la trântă cu trei ciori mari.
Câinele familiei Moraru, un bulldog francez negru, i s-a alăturat pisicii în tentativa ei de a prinde păsări, doar că fiind mai micuț decât motanul a fost izgonit cu repeziciune de ciorile agresive. Era o luptă amuzantă, iar ciorile se bucurau de rolul lor în haos și își continuară asaltul nemilos, creând diversiunea perfectă, pentru ca Nucu și veverițele să fure tortul.
Cu oaspeții și animalele de companie complet distrași în lupta cu ciorile, veverițele intră în liniște în casă. De data aceasta, Grațiela adusese un dispozitiv prin care puteau căra tortul mult mai ușor: o farfurie cu roți, controlată prin telecomandă.
Se strecuraseră în bucătărie, acolo unde trona nesupravegheat tortul, cu straturile lui de glazură strălucind sub luminile neoanelor. Piatră, folosind mănușile date de Grațiela, ridică tortul cu ușurință, în timp ce Nucu și Mirela îl ghidează să îl poziționeze pe farfuria cu telecomandă. Totul mergea strună și prăjitura era aproape gata de a fi transportată când, din spate, se aude un strigăt de copil.
Era Tomiță, băiatul domnului Moraru, care intrase în bucătărie, înarmat cu câteva cuțite mici de unt, pregătit să-și apere tortul de ziua lui împotriva prădătorilor. El rămase cu gura căscată, văzând operațiunea veverițelor.
Nucu, Aluna, Beni, Grațiela, Piatră și Mirela rămăseseră împietriți. Nu știau cum să reacționeze. Numai că, spre marea lor mirare, copleșit de scena ireală din fața lui, mâinile lui Tomiță dăduseră drumul cuțitelor, iar el se prăbuși inconștient pe podeaua bucătăriei.
Veverițele făcuseră schimb de priviri.
„A leșinat. Trebuie să ne mișcăm. Acum!”, șuieră Nucu.
Cum ieșirea prin curtea din spate nu era viabilă, singura lor alternativă de a fugi cu tortul era aceea de a ieși pe la intrarea principală.
Grațiela a activat butoanele telecomandei și a început să ghideze farfuria cu tortul pe coridoarele casei. Aluna și Beni o luaseră în față pentru a se asigura că traseul era liber și niciun om nu venea în întâmpinarea lor.
Pe măsură ce se apropiau de ușa din față, de afară se auzeau sunetele petrecerii transformate într-un câmp de luptă. Păsările încă provocau haos, iar oaspeții erau prea ocupați să se apere de atacatorii lor înaripați pentru a observa altceva.
Odată ce au ajuns afară, veverițele au mărit ritmul și viteza farfuriei, ducând tortul spre siguranța copacilor. Reușeau să scape fără probleme. Misiunea fusese îndeplinită.
Câteva ore mai târziu, într-un loc izolat, departe de zgomotul și luminile petrecerii, animalele se adunaseră pentru a sărbători. Reușiseră să ducă la bun sfârșit o misiune aparent imposibilă, așa că își onorară înțelegerea și împărțiră tortul cu ciorile, savurând împreună gustul dulce al succesului.
Pe măsură ce se delectau cu prada lor, atmosfera nopții răsuna de râsete și croncănituri vesele. Nucu își privea prietenii cu mândrie. Reușiseră împreună.
Lectura: Marcelo Cobzariu