Două săptămâni fără ecrane. De orice fel. Fără telefon, fără televizor, fără consolă. Cu asta s-a ales Silviu în urma unui prank amărât. Acceptase o provocare pe Tik Tok, așa că a decis să pună sare în cafeaua profului de istorie, domnul Bică. Nu-și imaginase că lucrurile aveau să degenereze și domnul Bică avea să scuipe toată cafeaua pe catalog, făcându-l zob. Și apoi, din greșeală, să izbească termosul și să păteze tot peretele din clasă. Pe moment, lui Silviu i s-a părut amuzant, dar era clar că adulții nu știau de glumă. Dacă de la profesor nu avea nicio pretenție, rămăsese uimit când a fost chemat să dea socoteală, fiindcă fusese pârât de Cornelia, colega lui de clasă. Nu îi plăcea de Cornelia și sentimentul era reciproc, dar acum nu avea timp să se răfuiască cu ea. Domnul Bică i-a chemat părinții la școală și Silviu nu a avut încotro, așa că își recunoscuse faptele, fără regrete.

Consecința a fost pedeapsa.

„Silviu!”, îl admonestă tatăl lui pe drumul spre casă, „fiecare acțiune pe care o întreprinzi are consecințe, fie ele bune sau rele. Ceea ce faci poate schimba viețile altora. Este important să ne gândim la consecințe. E păcat de mintea aia a ta, dacă o folosești numai la năzdrăvănii”.

Lui Silviu i se părea că ai lui exagerau, dar era nevoit să asculte morala și să accepte, resemnat, pedeapsa. Prima seară a fost cu adevărat chinuitoare. Din reflex, simțea nevoia să butoneze aplicațiile de social media, să stea pe chat sau să deschidă consola și să facă un joc cu prietenii lui. Dar nu se putea, așa că trebuia să fie creativ. Cum părinții lui munceau până târziu și erau de multe ori prinși în call-uri interminabile în fața laptopurilor, atunci când nu erau plecați la birou până târziu, Silviu se strecura în pod.

Nu avea voie să urce în pod, dar era deja pedepsit, așa că nu avea ce să pățească mai rău. Fiindcă nu mai urcase acolo de ceva vreme, era sigur că putea găsi vreo jucărie uitată de vreme pe care să o folosească în lupta împotriva plictiselii. A răscolit printre cutii cu haine vechi și cărți prăfuite, până când a dat de o pungă cu niște figurine din plastic. Nu-i plăcea niciuna, dar a găsit pe fundul pungii un mic omuleț Lego. Era un pirat simpatic. Silviu îl ascunsese pe omuleț în buzunar și își continuă căutările.

Printre lucrurile vechi ale tatălui său, Silviu găsi un joc vechi de Tetris. Încercă să îl pornească, dar nu se aprindea nimic.

„Îi schimb bateriile și merge. Nu e el consolă, dar ne descurcăm”, vorbi Silviu cu jocul Tetris, de parcă bucata de plastic l-ar fi înțeles. Ascunsese jocul în buzunarul de la hanorac și scormoni mai departe.

A vrut să deschidă o lădiță de lemn aflată sub un raft plin de cărți, dar aceasta îi căzu în cap.

„Au!”, strigă Silviu, frecându-și capul cu palmele. Lovitura a fost una destul de puternică, așa că Silviu se întinsese pe jos ca să își revină. Cel mai probabil avea un cucui de toată frumusețea. A stat întins cu ochii închiși preț de câteva clipe, apoi s-a ridicat și a privit cu atenție lădița de lemn. a deschis-o și înăuntru a găsit ceva cu adevărat fascinant. Era un borcan plin cu biluțe din sticlă, ce aparținuseră cândva unui șah chinezesc. Biluțele erau colorate și atunci când Silviu punea mâna pe borcan, începeau să lumineze. Uimit, Silviu roti borcanul și zări o etichetă pe care scria: „Pune-ți o dorință!”

Intrigat, Silviu deschisese borcanul. Capacul se mișcă cu ușurință. Scoase o biluță care strălucea puternic în mâna lui și o analiză.

„Măi să fie!”, spuse ca pentru sine Silviu. „Ia să vedem dacă funcționează!”. Scoase din buzunar jocul de Tetris și îl puse în fața lui. Apoi închise ochii, strânse puternic pumnul și șopti:

„Îmi doresc ca jocul ăsta să fie un Nintendo Switch!”

Silviu deschise pumnul și, ca prin minune, biluța de sticlă dispăruse. Nu-i venea să creadă. Și-a mutat privirea înspre jocul de Tetris și a fost șocat să vadă cum, în locul vechiturii de plastic, apăruse un Nintendo Switch de ultimă generație.

Încântat peste măsură, Silviu luă o nouă biluță de sticlă și repetă procesul. De data asta cu piratul Lego. „Îmi doresc ca omulețul Lego să prindă viață!”, spuse Silviu cu ochii închiși.

„De ce m-ai trezit, puștiule? Nu știai că nimeni nu-l deranjează pe Coco, piratul? Numai dacă mergem să căutăm vreo comoară sau îmi dai să beau niște grog ai voie să mă trezești.”, se auzi o voce pițigăiată.

Era omulețul de Lego care gesticula agitat din mânuțele galbene.

„Coco, piratul?”, îl întrebă șocat Silviu.

„Chiar el!”, răspunse hotărât piratul.

Silviu l-a luat în palmă și l-a analizat.

„Ce mă bucur că m-ai trezit cu biluțele astea magice! Mă plictiseam în cutia asta veche. Acum mă poți lua de-aici, să ne facem de cap”, spuse Coco.

Silviu privea spre borcanul fermecat.

„Și putem face orice vrem cu ele?”, îl întrebă pe Coco.

„Absolut. Nu avem limite! Cu drăciile astea, lumea e locul nostru de joacă!”, exclamă Coco entuziasmat.

Silviu începea să zâmbească precum un mic drăcușor.

A doua zi, dis-de-dimineață, Silviu începea distracția. La micul dejun, mama nu voia să îi dea dulciuri, așa că băiatul a profitat de un moment de neatenție și s-a folosit de bile ca să transforme morcovii în napolitane. Apoi, pe drumul spre școală, plictisit de trafic, Silviu s-a folosit de biluțele fermecate, ca să schimbe mersul semafoarelor. Se produsese un haos de nedescris, iar două mașini se tamponară destul de violent. Însă mașina părinților lui Silviu era favorizată de culoarea verde, așa că a depășit aglomerația din intersecție într-un timp record.

La școală, seria de șotii continua în forță. Silviu îi făcea pe profesori să danseze la cursuri, strica soneria, astfel încât aceasta nu mai suna la încheierea recreației și copiii rămăseseră în curte mult mai mult decât trebuia și folosea o biluță magică la ora de sport pentru a fi cel mai bun la baschet, în ciuda faptului că era printre cei mai scunzi dintre colegii lui. Pe tot parcursul zilei, Coco era alături de Silviu și îl încuraja. Ziua lor fusese, până atunci, perfectă.

Dacă s-ar fi oprit la glumițe inocente, ar fi fost bine, însă Silviu l-a văzut pe coridor pe domnul Bică mergând în sala de festivități alături de Cornelia. Când i-a spus lui Coco cine erau cei doi, piratul din Lego l-a sfătuit să se răzbune pe ei. În definitiv, din cauza lor Silviu fusese pedepsit, iar Coco l-a învățat dictonul piraților: „Dinte pentru dinte”. Văzu că cei doi intraseră în sala de festivități, acolo unde peste doar câteva ore urma să aibă loc un show caritabil de talente la care erau invitați elevii, profesorii, părinții și mai mulți sponsori. Nu putea fi ocazie mai bună pentru ca Silviu să-și folosească biluțele fermecate și să provoace puțin haos.

După prânz, în școală începea agitația. Era forfotă în fața sălii de festivități, iar domnul Bică, îmbrăcat într-un costum elegant, se agita să primească oaspeții. Silviu s-a strecurat înăuntru, ținându-l ascuns în buzunar pe Coco. Voia să se furișeze în spatele sălii, dar a auzit vocea puternică a tatălui său:

„Silviu! Aici erai. Vino lângă noi!”, îi spuse tatăl care îi păstrase un loc lângă el. Părinții lui Silviu erau, ca și ceilalți adulți din sală, entuziasmați de ceea ce urma să se întâmple.

„Tu de ce nu ai moment în spectacol?”, îl întrebă mama.

„Nu am un talent anume”, răspunse sec Silviu, știind că, în realitate, el urma să aibă cel mai important moment al serii.

Domnul Bică  urcă pe scenă pentru a ține discursul de deschidere. În timp ce saluta părinții și sponsorii, Silviu se folosea de biluțele fermecate pentru a-i transforma costumul elegant al domnului Bică într-unul de balerină, cu tutu roz și colanți mulați pe picioare. Toți cei din sală au început să râdă amuzați. Domnul Bică începea să se bâlbâie și să uite aproape complet discursul lui. Făcea semn către regia tehnică să înceapă show-ul de talente și a dispărut, rușinat, de pe scenă.

Primul moment artistic era al unei fete din clasa a IV-a C. Ea urma să execute un moment spectaculos de dans sportiv. Fetița se descurca de minune pe ritmul alert al muzicii, dar Silviu și-a folosit încă o biluță fermecată prin care a schimbat brusc muzica într-o melodie amuzantă, provocând confuzie. Eleva a început să improvizeze o coregrafie amuzantă și tot publicul a fost încântat de abilitățile ei, aplaudând și râzând cu poftă. Silviu se îmbufnă.

Următorul moment era al unui băiețel de clasa a III-a care urma să cânte o melodie dintr-un film de animație. Când băiețelul își începu momentul artistic, Silviu își folosi biluțele de sticlă pentru a juca o farsă microfonului, făcându-l să emită efecte sonore amuzante de fiecare dată când băiețelul cânta în el. Astfel, se auzi o întreagă simfonie de mieuneli, lătrături și behăieli care acopereau vocea firavă a băiețelului. Copiii prezenți în sală izbucniră în râs, iar Silviu și Coco se amuzau copios. Băiețelul începu să plângă și ieși de pe scenă.

Silviu continuă să strice și următoarele momente artistice, astfel încât spectatorii își pierduseră deja răbdarea. Show-ul de talente se transformase într-un veritabil eșec. Domnul Bică, care între timp reușise să se schimbe într-un trening, se urcă din nou pe scenă și încercă să calmeze publicul nemulțumit. Silviu își folosi din nou puterile și îi schimbă hainele într-un costum de bufon. Din nou, toată lumea izbucni în râs isteric.

„Și nu uitați…”, continuă domnul Bică discursul. „Spectacolul nostru este unul caritabil, iar fondurile strânse astăzi, vor fi folosite pentru îngrijirea copiilor bolnavi de cancer! Sunt aici în culise și îi veți cunoaște după spectacol”. Din păcate, nimeni nu îl mai lua în seamă pe domnul Bică, deoarece costumația acestuia atrăgea atenția și era teribil de amuzantă. Acesta, dezamăgit, se dusese în spatele scenei unde se aflau trei copii bolnavi, în scaune cu rotile. Îi mângâie ușor pe cap și pleacă în culise să se schimbe, din nou.

Urma acum momentul Corneliei, mult așteptat de către Silviu și Coco.

„Dulce răzbunare!”, îi șopti Silviu lui Coco în timp ce se înarmă cu o nouă biluță fermecată.

Cornelia începea să recite o poezie scrisă de ea. Silviu închisese ochii și se folosi de dorință pentru a-i sabota momentul colegei sale. Scena începea să se miște sub picioarele Corneliei. Era ca o atracție într-un parc de distracție. Pardoseala de lemn parcă era pe un mecanism și se rotea în sensul acelor de ceasornic. Cornelia încerca să-și mențină echilibrul și se ținea strâns de microfon. Era speriată și nu știa ce să facă. De recitat poezia nu mai era cazul. Brusc, scena se ridică cu totul spre îngrijorarea tuturor celor aflați în sală. Silviu și Coco erau singurii care se amuzau. Scena se înălță până aproape de tavanul sălii de festivități. Spre disperarea celor prezenți, pe scenă erau atât ceilalți copii concurenți, cât și și cei trei copii bolnavi, aflați în scaune cu rotile.

Părinții copiilor au început să strige panicați, dar nimeni nu știa cum să-i ajute. În sala de festivități se crease un haos general. Domnul Bică încerca disperat să ajungă la scenă, dar nu avea cum. Copiii aflați pe suprafața de lemn care levita/plutea deasupra camerei se întinseseră, încercând să nu cadă. Cornelia și fetița dansatoare îi ajutau și pe cei trei copii în scaune cu rotile. Erau la o înălțime destul de mare și impactul cu podeaua ar fi avut un impact tragic.

Văzându-l pe Silviu cum se amuză, tatăl lui îl prinde de mână, nervos.

„Ce-ai copile? Tu nu ești sănătos? De ce râzi? Tu realizezi că pe scena aia sunt și copii bolnavi? Dacă Doamne ferește vreunul dintre ei cade, se poate întâmpla o nenorocire! Puteai să fii și tu acolo. În loc să râzi, mai bine te-ai gândi la o soluție!”

Coco continua să râdă în buzunarul lui Silviu, dar băiatul devenise serios. Își dădea seama că exagerase și că făcuse rău unor copii nevinovați. Era o singură cale prin care putea repara asta. A băgat mâna în buzunar și a constatat că mai avea o singură biluță fermecată. Știa ce era corect de făcut, așa că strânsese puternic biluța în mână și închise ochii. Coco piratul încerca să-l oprească, dar era neputincios. Silviu se hotărâse. Își dorea ca totul să revină ca la început.

Deschise ochii și se trezi în podul casei sale. Uimit, se uită de jur împrejur și observă lădița de lemn care îi căzuse în cap. Intrigat, o deschisese și văzuse înăuntru borcanul cu bile de sticlă. Zâmbi, dar îl lăsă acolo. Închise capacul și puse lădița la loc pe raftul plin de cărți vechi. Apoi se apropie de cutiile cu jucării vechi și îl observă pe Coco piratul, zâmbind către el fără viață. Îl luă din pungă, îl băgă în buzunar, apoi luă Tetrisul cel vechi și coborî din pod. Până la urmă, două săptămâni fără ecrane nu-s chiar multe atunci când îți dai seama că uneori, atunci când încalci limitele, consecințele pot fi extrem de dureroase.

 

Lectura: Marcelo Cobzariu