Zilele de toamnă treceau greu, iar Emei îi era tare dor de vacanţă. Profesoara insista pe materia de la geometrie, iar Emei nu-i plăcea deloc, pentru că era o visătoare, pasionată de cărţi, artă şi muzică. Nu înţelegea cum să-şi folosească imaginaţia când vedea o problemă cu enunţul : ,,Un cerc are un diametru de 10 centimetri. Care este lungimea circumferinţei acestui cerc?” Dacă ştiai formula, rezolvai problema. Nu tu fantezie, nu tu creativitate. La şcoală nu avea nicio şansă să-şi antreneze imaginaţia, pentru că niciun profesor nu credea în asta, indiferent de materia pe care o preda. Acasă la fel. Părinţii ei lucrau la o bancă importantă şi tot timpul vorbeau despre cifre şi bani. „Viaţa e matematică, iar imaginaţia nu-ţi va rezolva niciodată problemele și ecuaţiile”, îi spunea tatăl ei atunci când Ema voia să deseneze sau să citească, în loc să-şi facă temele la mate sau să înveţe pe de rost comentarii la română. 

De obicei, mama o lua de la şcoală, însă astăzi era o zi specială. Mama avea o şedinţă importantă, iar tatăl ei era plecat din ţară la o conferinţă, aşa că azi era prima zi în care Ema se întorcea singură. Entuziasmată până peste măsură, Ema îşi făcea tot felul de poveşti despre cum avea să traverseze singură strada şi maşinile urmau să se oprească atunci când le făcea ea un semn, ca atunci când ar fi avut puteri magice de supererou. Dar întoarcerea acasă se dovedise a fi mai plictisitoare decât se aştepta şi nimic din ce-şi imaginase ea în timpul orelor nu se întâmplase. 

Dezamăgită, Ema scormoni în buzunar şi găsi două bancnote de 1 leu, pe care se hotărî să le investească într-un pachet de gumă. Părinţii nu o lăsau să mestece gumă, dar acum nu erau cu ea, deci putea să încalce regulile fără remuşcări. Cum pe drumul obişnuit nu era niciun magazin, Ema se aventură pe o străduţă cu blocuri vechi, sperând să găsească ceea ce căuta. Spre marea ei mirare, ajunsese în faţa unei clădiri ce părea abandonată, cu vopseaua ștearsă și cărămizile îmbătrânite. Deasupra intrării ponosite atârna un semn, ușor strâmb, pe care scria cu litere încâlcite: Muzeul Ciudățeniilor. Intrigată, Ema s-a apropiat de uşa de lemn şi a văzut că era întredeschisă. Se uită în stânga și-n dreapta, văzu că pe stradă nu trecea nimeni, aşa că hotărăște să exploreze acel loc pe care nu-l mai văzuse până atunci. „De câte ori îţi apare în cale un muzeu al ciudăţeniilor?”, îşi spuse ea în gând.

Muzeul Ciudățeniilor părea a fi fost cândva o clădire plină de viață. Acum, locul era întunecat, plin de coridoare largi care se întindeau pe niște lungimi surprinzătoare. De afară nu părea deloc că este un loc atât de spațios. Ema înaintă pe coridorul principal și observă că pe pereți erau tablouri ciudate cu portrete ale personajelor din basme. Ce i se părea ciudat Emei era că personajele păreau vii, mai ales că toate priveau spre ea. Dar era într-un muzeu al ciudățeniilor, așa că decise să meargă mai departe. 

Ajunsese astfel în sala principală care avea o lumină caldă, iar în aer se simțea o mireasmă dulce, amintind de vanilie și pâine proaspăt coaptă. Ema nu se mai simțise vreodată atât de bine într-un muzeu. Se uită de jur împrejur și văzu mai multe uși care duceau către diferite expoziții. Era ciudat că până acum nu văzuse niciun exponat în afară de tablourile de pe coridor. În mijlocul camerei, la un birou masiv de lemn acoperit și înconjurat de hârtii și cărți vechi, stătea un bătrânel cu păr alb și bucle care i se prelingeau pe umeri. Avea ochelari mari, care amplificau și mai mult strălucirea din ochii pătrunzători. Purta un costum neasortat, cu o cămașă în buline și pantaloni în carouri, iar cravata lui era legată într-un nod neobișnuit. 

„Bună ziua!”, spuse timid Ema.

Bătrânelul tresări și lovi din greșeală un teanc de cărți care se împrăștie gălăgios pe podea. Ema sări să-l ajute. 

„Nu, nu!”, o opri bătrânelul. „Mă descurc!” 

Bătrânelul se apucă să strângă de pe jos, dar brusc se opri, de parcă îl străfulgeră un gând. Se ridică cu grijă și o privi cu mare mirare pe Ema. 

„Un copil aici? Dumnezeule, ce minune!”, exclamă el. 

„Îmi cer scuze, n-am știut că muzeul e închis”, răspunse Ema. 

„Dar nu este închis!”, oftă bătrânelul. „Pur și simplu nu a mai intrat nimeni aici. Ești primul copil care intră în muzeu după mulți, mulți ani!”

Emei nu îi venea să creadă ce aude. 

„Cum te cheamă, copilă frumoasă? Eu sunt Domnul Fantazio, curatorul Muzeului Ciudățeniilor!”, spuse bătrânelul.

„Ema!”, răspunse fetița. „Dar de ce nu a mai intrat nimeni în muzeu? Doar e la stradă, la vedere”, întrebă ea.

„Și ce dacă e la vedere? Trebuie să ai suficientă imaginaţie ca să îl şi vezi. Și din păcate, în lumea de afară, lumea nu mai are timp să vadă muzeul, aşa că a rămas după cum îl observi. Lăsat uitării”, explică Domnul Fantazio. „Iar acum a trecut aşa multă vreme de când nu a mai fost cineva pe aici, încât exponatele nu mai sunt în stare de funcţionare. N-am putut să le îngrijesc de unul singur”.

„Unde sunt exponatele?”, întrebă Ema.

„În spatele uşilor”, spuse Fantazio, arătând spre uşile închise din jurul lui. 

„Vreau să le văd!”, strigă Ema, entuziasmată.

„Nu se poate, au fost cuprinse de monotonie, trebuie să le readucă cineva la viaţă, iar eu nu fac faţă. Nu mai am energie. Trebuie un suflu tânăr”, spuse resemnat bătrânelul. Dar realiză că în faţa lui avea fix soluţia prin care poate readuce muzeul la viaţă. „Dar poate că de asta ai venit tu aici. Să mă ajuţi să salvez muzeul!”

Ema acceptă fără ezitare să încerce să-l ajute pe bătrânul Domn Fantazio. Acesta o luă de mână şi o condusese în prima cameră, acolo unde se afla o ciudăţenie nemaiîntâlnită: o pisică tărcată care stătea atârnată, cu o coadă înfășurată în jurul unei bare metalice. Inițial, Ema a crezut că vede un liliac, dar Domnul Fantazio îi prezentă încăperea.

„El este Mustăți. Unul dintre cele mai remarcabile exponate din Muzeul Ciudățeniilor”.

„Dar de ce stă așa? Ce-i cu el?”, întrebă Ema mirată de ciudățenia pisicii.

„Mustăți e un pisoi special. Îi place să privească lumea dintr-o perspectivă inversă”, explică Fantazio.

„Pe bune?”, se miră Ema.

„Nu. Glumeam”, oftă bătrânul. „Mustăți este un pisoi al imaginației. În funcție de fantezia fiecărui vizitator, el își schimbă poziția. De când nu a mai intrat nimeni în muzeu, el a rămas așa. Blocat. Privind lumea cu susul în jos”.

„Și nu putem îndrepta asta?”, întrebă Ema.

„Orice se poate îndrepta. Cu puțină imaginație”, răspunse Fantazio. 

Ema a început să se uite prin încăpere. Privirea îi  era atrasă de un dispozitiv uimitor, foarte asemănător cu un ceas antic, cu un cadran de aur decorat cu cifre romane. Însă în loc să indice orele, cadranul era împărțit în două jumătăți, fiecare reprezentând una dintre cele două poziții ale lui Mustăți: cap în jos și cap în sus. Era un veritabil ceas de schimbare a gravitației. Ema l-a analizat cu atenție și a văzut cum acesta adăpostea o clepsidră neobișnuită, cu nisip care curgea invers, creând iluzia timpului călătorind înapoi. Atunci când Ema a rotit cu grijă mecanismul de învârtire, nisipul începea să curgă în sens invers, iar mâinile de pe cadran începeau să se miște, indicând timpul rămas până la următoarea schimbare a poziției pisicii. În câteva secunde, Mustăți se întoarse cu capul în sus, iar camera se însufleți. Mustăți își desprinsese coada de bara metalică și coborî pe podea, gudurându-se pe lângă Ema.

„A funcționat! Ce minunăție!”, exclamă Domnul Fantazio. 

Ema îl luă pe Mustăți în brațe, iar pisoiul a început să toarcă zgomotos. 

„Mai e multă treabă de făcut în muzeu, oare ai timp să mă ajuți?”, întrebă Fantazio. 

Ema se gândi că oricum părinții ei erau ocupați cu munca, așa că cel mai probabil nu aveau să observe că a ajuns mai târziu acasă. 

„De acord!”, spuse Ema hotărâtă.

Împreună cu Domnul Fantazio, Ema mersese prin fiecare cameră cu exponate ale Muzeului Ciudățenilor. Cu ajutorul imaginației ei bogate, Ema îl ajută pe bătrânul curator să o repare pe Rozi, sculptura vorbitoare care putea lua orice formă îşi doreau vizitatorii, dar care acum se blocase sub forma unui arici. Îl ajută pe Armonio, pianul umblător, să meargă din nou. Era un pian ciudat care cânta doar în timp ce mergea, așa că Ema construi cu ajutorul imaginației sale un set de roți improvizate, ajutându-l să umple muzeul cu frumusețea muzicii sale. 

Muzeul prindea din nou viață, iar Domnul Fantazio nu își putea stăpâni fericirea. Acum, cu un nou suflet, muzeul putea deveni din nou interesant pentru toți copiii.

Ema și bătrânelul ajunseseră într-un final în fața singurei uși care mai era zăvorâtă. Fetița era entuziasmată că mai avea de rezolvat problema unui singur exponat, dar bătrânelul ezita să deschidă ușa.

„Aici eu nu pot să vin cu tine”, spuse el.

„Cine e înăuntru?” 

„Cel mai mare dușman al Muzeului Ciudățeniilor. Monotonia”, răspunse bătrânelul în timp ce descuie ușa. 

Curajoasă, Ema intră în camera întunecată și vede că era goală. Pereți albi, niciun obiect ciudat, nicio creatură fabuloasă. Doar o oglindă, iar lângă ea, pe jos, o baghetă din lemn de stejar. Ema se apropie de oglindă și, în mod ciudat, nu își vede reflexia în ea. Intrigată, se apleacă și ridică bagheta. O analizează și apoi o îndreaptă spre oglindă. În loc să se vadă pe ea, vede un cerc auriu, litere, simboluri și cifre. Printre ele vede litera C, litera D și simbolul π. Nu-i venea să creadă. Era chiar problema de geometrie pe care a trebuit să o rezolve mai devreme la ora de matematică: ,,Un cerc are un diametru de 10 centimetri. Care este lungimea circumferinţei acestui cerc?”

Își aminti că formula pentru lungimea circumferinței unui cerc este C = π * D și folosind bagheta precum un stilou pe tabletă, Ema selectă literele și simbolurile care-i apăruseră pe oglindă pentru a scrie formula matematică. Aranjă cifrele, astfel încât răspunsul la problemă era C = 31.41. Brusc, oglinda se lumină. Răspunsul era corect. Cifrele și simbolurile dispăruseră, iar oglinda devenise un veritabil portal spre exterior. Ema păși prin oglindă și se trezi în afara Muzeului Ciudățeniilor.

În fața Emei erau câțiva copii care se jucau șotron într-o parcare alăturată. O priveau cu uimire când și-a făcut apariția. Spre mirarea lor, în spatele Emei vedeau Muzeul Ciudățeniilor readus la viață, gata să-și primească noii vizitatori. 

„Ce e acolo?”, întrebă o fetiță.

„De când a apărut clădirea asta, voi ați văzut-o?”, spuse mirat un băiețel. 

„Tu ai fost înăuntru?”, o întrebă un alt băiețel pe Ema. 

Ema încuviință. 

„Și ce e acolo?” 

„Un loc în care imaginația voastră prinde viață. Haideți să vă arăt!”, răspunse Ema bucuroasă că, de acum, Muzeul Ciudățeniilor putea fi văzut și vizitat de către toți copiii care aveau imaginație și care nu aveau un loc în care să și-o exprime liber.

 

Lectura: Irina Margareta Nistor