A fost odată ca niciodată, într-un mic sătuc așezat la marginea unei păduri de stejari, o fetiță pe nume Ingrid. Ingrid iubea florile, mai mult ca orice altceva în lume. Își petrecea zilele hoinărind prin poienițe și pajiști, adunând flori de toate culorile și formele. Locul ei preferat era o grădină secretă, ascunsă în pădure, unde înfloreau cele mai frumoase și rare flori din lume.

Într-o dimineață, în timp ce Ingrid se pregătea să viziteze grădina secretă, bunica ei o chemă lângă ea. 

„Ingrid”, spuse ea cu voce blândă, „astăzi vreau să-ți spun o poveste specială, despre o floare frumoasă, pe care nu ai văzut-o niciodată”.

Ochii lui Ingrid sclipiră de curiozitate. „O floare pe care nu am văzut-o niciodată? Este cumva în grădina secretă, bunico?”

Bunica ei zâmbi cu blândețe și o luă de mână. „Floarea aceasta nu e în nicio grădină, dar ea se află în sufletul tău”, spuse bunica.

Ingrid nu înțelese pe deplin ce-i spusese bunica, dar avea încredere în ea și aștepta cu nerăbdare să asculte povestea.

„Demult, într-un loc fermecat, unde florile puteau vorbi, a crescut o floare specială”, începu bunica să povestească. „Floarea era unică pentru că, dacă te uitai mai atent la ea, puteai să observi că, de fapt erau două flori, cu tulpinile împletite și crescând din aceeași rădăcină. În tărâmul fermecat, ele erau cunoscute drept Florile Gemene.”

Ochii lui Ingrid se făcură mari. „Florile Gemene? Ce s-a întâmplat cu ele?”

„Florile Gemene erau cele mai frumoase din tărâmul fermecat. Și se iubeau una pe cealaltă, jurând că vor fi mereu împreună”, continuă bunica ei. „Dar omenirea avea nevoie de frumusețea lor, așa că Grădinarul înțelept din tărâmul fermecat a decis să le trimită aici, pe Pământ. Iar Florile Gemene erau nerăbdătoare să aducă lumina și frumusețea lor și în lumea noastră.”

În timp ce bunica ei vorbea, Ingrid își imagina Florile Gemene plutind în jos din ceruri, cu petale argintii, ca niște stele strălucitoare.

„Așa că Grădinarul a plantat cu grijă florile, într-o grădină frumoasă,” continuă bunica ei. „Dar într-o zi, ceva neașteptat s-a întâmplat. Chiar dacă ambele flori erau puternice, doar una dintre ele reuși să înflorească pe deplin. Cealaltă floare, deși încerca din răsputeri, era prea delicată pentru a crește într-un pământ nou și necunoscut. Așa că, treptat, floarea se uscă și se întoarse în tărâmul fermecat, la Grădinar, lăsând cealaltă floare să crească de una singură”.

Ingrid simți în piept un mic fior de tristețe. „Dar ce s-a întâmplat cu floarea care a rămas?”, întrebă ea încet.

Bunica ei strânse ușor mâna lui Ingrid. „Floarea care a rămas a fost foarte curajoasă. A crescut puternică și frumoasă. Uneori se simțea singură, dar știa că sora ei o veghează din tărâmul fermecat. De fiecare dată când privea în sus spre stele, simțea o prezență caldă, de parcă sora ei îi trimitea lumină și speranță. Floarea a învățat că, deși sora ei nu era lângă ea, era mereu alături în spirit. Iubirea dintre ele era atât de puternică încât nimic, nici timpul și nici spațiul, nu le-ar fi putut despărți vreodată”.

Ingrid căzu pe gânduri și se întristă. Așa că bunica ei o luă de mână și porniră împreună prin pădure spre grădina secretă. Când au ajuns acolo, Ingrid observă ceva ce nu mai văzuse până atunci: o floare mică și delicată care creștea lângă trandafirul ei preferat. Era mică, aproape ascunsă printre frunze, dar petalele ei erau colorate cu cel mai fin roz, la fel cum e cerul, atunci când răsare soarele.

„Bunico, uite!” exclamă Ingrid. „Floarea de aici… este ca cea din poveste! Cum de nu am văzut-o până acum?”

Bunica ei se aplecă lângă floare. „Vezi, această floare ne amintește că frumusețea și iubirea rămân mereu cu noi, chiar și atunci când nu le putem vedea. Ele sunt acolo, în micile lucruri din viață pe lângă care trecem deseori și pe care nu le mai vedem: în razele soarelui, în cântecul păsărilor, sau în adierea blândă a vântului. E un mod al naturii de a ne arăta că tot ce este frumos rămâne cu noi, indiferent de locul în care se îndreaptă privirea noastră”.

Ingrid atinse ușor petalele florii și zâmbi. „Bunico,” spuse ea încet, „crezi că florile pot vorbi între ele?”

„Cred că pot, în felul lor” spuse bunica. „Își împărtășesc poveștile prin culorile lor, prin miresmele lor și prin felul în care dansează în adierea vântului. Dacă asculți cu atenție, s-ar putea să le auzi șoaptele”.

Ingrid fu de acord cu bunica ei. Privind spre floarea delicată, îi șopti: „Mă bucur că ești aici.”

De atunci înainte, de fiecare dată când Ingrid vizita grădina secretă, petrecea mai mult timp cu floricica ascunsă în spatele tufișurilor. Nu știa de ce, dar simțea că ceva o leagă de ea, ca și când ar fi fost micul ei secret cu grădina din pădure. Și de fiecare dată când se întorcea acasă, simțea liniște în suflet, ca și cum ar fi fost înconjurată de iubire.

Pe măsură ce anotimpurile treceau, Ingrid a crescut. Dar indiferent de vârstă, ea avea mereu grijă de flori. Și deși nu a văzut niciodată floarea cea mică înflorind la fel de strălucitor ca celelalte, știa că era la fel de specială—poate chiar mai mult.

Pentru că, în grădina inimii ei, Florile Gemene vor crește întotdeauna împreună.

 

Această poveste inspirată din fapte reale, este o poveste personalizată, câștigată de doamna Elena Cîmpeanu, la licitația caritabilă organizată de Asociația „La primul bebe”, pe grupul de Facebook cu același nume. Îmi doresc ca povestea să-și îndeplinească misiunea și să fie înțeleasă de micuța Ingrid. Ce misiune? Asta rămâne un secret între mine și doamna Cîmpeanu, însă vă pot spune că puteți citi printre rânduri povestea reală. 

 

lectura: Andreea Constantinescu