Într-o pădure colorată, într-un colț plin de flori parfumate, trăia un fluturaș mic, pe nume Ruru. Aripile lui erau mici, dar visurile lui erau mari. Părinții lui erau fluturi faimoși în întreaga pădure: mama câștigase Cupa Zborului Sprinten, iar tata era campion la Dans Aerian.

„În familia noastră, zborul nu e doar joacă. E performanță!”, îi repeta mama în fiecare zi.
„Joaca vine după ce iei medalii!”, zicea și tata.

Dar tot ce voia Ruru era doar să zboare încet, să simtă adierea vântului și să deseneze cercuri în aer, cu aripioarele lui mititele.

În fiecare zi, părinții îi făcuseră lui Ruru un program fix: Dimineața – lecții de viteză, la prânz – exerciții de aterizare perfectă, iar seara – rotația pe loc cu aripi întinse.

Ruru era atât de ocupat, încât nu mai avea timp să stea cu prietenii lui, să se joace cu alte gâze din pădure sau să asculte povești la ceas de seară. Uneori, când toți dormeau, ieșea pe furiș și zburda prin luminiș alături de licurici. Doar atunci era fericit.

Într-o dimineață, Ruru se prăbuși în mijlocul unei flori. Era prea obosit ca să mai zboare.
„Ce ai pățit, micuțule?”, îl întrebă o buburuză.
„Nu mai pot… Nu mai vreau să zbor pentru medalii și concursuri…”

„Dar părinții tăi vor să fii cel mai bun!”, zise buburuza.
„ Așa este, dar eu vreau doar să fiu eu… Și să zbor că-mi place, nu că trebuie!”

Buburuza îl privi cu blândețe. „Atunci poate ai nevoie de o pauză. Hai cu mine într-un loc special…”

Buburuza l-a dus în Grădina lenevelii, un loc ascuns, unde fluturii, gândacii și albinele nu făceau mai nimic în afară de trândăveală și de joacă fără limite. Acolo, Ruru simți pentru prima oară cum e să nu trebuiască să faci ceva și doar să te bucuri de fiecare clipă.

Ruru se jucă „v-ați ascunselea pe petale”, inventă „zborul în cercuri strâmbe” și cântă ore în șir cot la cot cu greierii. Nimeni nu-l grăbea. Nimeni nu țipa „Mai repede!” sau „Mai drept!” sau „Mai fă o dată!”.

„Aici e perfect! Nu mă mai întorc niciodată!”, exclamă el.
Dar, pe când soarele apunea în spatele ramurilor stejarilor, Ruru auzi greierii cântând un cântecel despre „Dorul de acasă”. Și, deodată, aripile i se întristaseră. I se făcuse dor de mami și de tati. Chiar dacă ei îl forțau să se antreneze și să obosească…

Mistuit de dor, decise să se întoarcă. Își găsi părinții disperați. Îl căutaseră peste tot.
„De ce ai plecat? De ce n-ai spus nimic?”

Ruru își plecă aripile și antenele.
„Pentru că am obosit să mă puneți să fiu cel mai bun. Eu nu sunt ca voi, campion al pădurii. Eu sunt… doar eu”.

Tăcere. Părinții se priviră unul pe celălalt, cu vinovăție. Apoi mama îi șopti:
„Ruru… poate că… ne-am grăbit”.

Tata oftă.
„Și poate că am uitat și noi cum e să zbori de plăcere”.

„Poate că ar trebui să începem să ne mai și jucăm”, zise mama.
„Da. Și poate că n-ar strica să dăm mâine un tur prin Grădinii lenevelii…”, continuă tata.

„Știi de Grădina lenevelii?”, întrebă mirat Ruru. 

„Normal!”, exclamă tatăl. „Doar și mie îmi plăcea să trândăvesc când eram mic!” 

Și așa, familia lui Ruru a învățat un nou fel de a zbura. În unele zile, se antrenau. În altele, se jucau. Dar întotdeauna zburau împreună.

Ruru zâmbea. Acum era fericit. Era el. Și zbura fiindcă-i plăcea, nu pentru că trebuia. 

 

lectura: Andreea Brașovean

sound editor: Alex Hosu