Poveste inspirată de Școala Gimnazială Dragomirești, jud. Dâmbovița

 

La Școala Pietricelelor din Dragomirești, lucrurile mergeau rotund. Pietricelele scriau povești, exersau majusculele și nimeni nu deranja pe nimeni. Toate erau aliniate, șlefuite și la locurile lor. Mai ales Pietricel.

El era o pietricică albă, perfect rotundă, mereu curată. Nu spunea niciodată nimic în plus. Nici nu ridica mâna. Dar punea întotdeauna pe bancă rigla perfect paralelă cu creionul. Așa-i plăcea lui. 

Într-o zi de marți, la ora de scris povești, Doamna Învățătoare, pietricica Orieta, puse pe bănci sticluțe cu cerneală albastră.

„Azi scriem cu grijă!”, zise ea. „O pată poate strica o pagină întreagă!”

Pietricel stătea în bancă și își notă cu grijă titlul poveștii sale: „O zi obișnuită la Școala Pietricelelor”.

În spatele lui, colega lui, Pietruța, o pietricică tare simpatică, încerca să deschidă sticluța cu cerneală. Cu o singură mână, cu ochii închiși… Și cu un biscuit în gură.

Așa că… POC! Sticluța zbură și cerneala sări peste tot. Principala victimă fu chiar Pietricel. Avea acum o mare pată fix în mijloc, pe burtică. Parcă era o pată de mure pe un tricou alb.

„AH!”, strigă Pietricel.
„Ups!”, zise Pietruța.
„Oooof”, zise… pata!

Da, pata. Pentru că, surpriză: pata începuse să vorbească.

„Ce loc bun! E tare confortabil aici, pe burtica ta de piatră!”, spuse ea.

„Tu… cine ești?”, întrebă Pietricel în șoaptă.

„Eu sunt Pata. Nu-i evident? Sunt lipicioasă, zgomotoasă și n-ai cum să mă ștergi! Practic, de-acum încolo vom fi mereu împreună!”.

Pietricel simți cum se înmoaie. Toată lumea se uita la el. Se simțea pătat și murdar, așa că se ascunse sub bancă. Dar de pată tot nu putea să scape.

„Hei! Uite ce idee am!”, spuse pata. „Am văzut că scrii povești! Ce-ai zice să scriem o poveste despre un astronaut care ajunge pe lună și începe să sară din crater în crater, ca un cangur? Sau despre o prăjitură care face karate?”.

„Eu scriam despre o zi obișnuită…”, mormăi Pietricel.

„Pfff, plictisitor! Dă-mi un creion! Scriem împreună!”.

Și așa au început să creeze împreună. Pietricel scria un rând. Pata completa cu ceva trăznit. El scria „a ieșit afară”. Pata adăuga „pe o scară care duce spre un sandwich uriaș.” Totul era… ciudat.

Și totuși, când Pietricel își citi povestea în fața clasei, toți colegii se amuzară. Dar nu de el. Ci pentru că le plăcea.

„E foarte simpatică!”, spuse învățătoarea Orieta. „Cum ți-a venit ideea să scrii partea cu broasca pilot?”
„Aia am scris-o eu!” strigă Pata, spre amuzamentul tuturor colegilor.

Din ziua aceea, Pietricel a continuat să scrie povești. Pata vorbea tot timpul. De cele mai multe ori spunea prostioare, dar uneori, ideile ei chiar funcționau. Împreună au scris o poveste cu o balerină crenvurșt. Una cu un câine care inventa cuvinte. Și una despre o școală unde elevii erau doar… puncte de suspensie.

Uneori, Pata era enervantă. Mai strica o pagină, mai inventa un personaj nou când povestea era aproape gata. Dar niciodată, niciodată, nu îl lăsa pe Pietricel în pană de idei.

Și acest lucru l-a făcut pe Pietricel să înțeleagă că nu trebuie să fim perfecți. Unii dintre noi avem nevoie de o pată. Ca să începem să fim… noi.

La sfârșitul anului, doamna Orieta i-a recompensat cu o diplomă pe care scria: „Cei mai inventivi povestitori”.

Pe diplomă erau două semnături: Pietricel. Și, scris mare, oblic, cu buline: PATA.

 

lectura: Alex Ferariu