În parcul Crângaşi, aleea principală este mereu decorată cu ghirlande de beculeţe, în timpul sărbătorilor de iarnă. Pe lângă toate luminiţele, în apropierea unui micuţ loc de joacă pentru copii, este un loc care atrage mereu atenţia copiilor: maşinuţele. În schimbul unei fise, cei mici pot să se urce într-una dintre cele patru maşinuţe colorate şi să se distreze timp de trei minute, cât durează o cursă. Acum, însă, sosise vremea în care una din maşinuţe era scoasă de către proprietari şi înlocuită cu un Moş Crăciun simpatic.

Aşezat pe sania lui şi cu un loc disponibil pentru un copil care vroia să stea alături de el, Moş Crăciun era reprezentat în mod tradițional, îmbrăcat în costumul său clasic: o haină roșie cu blană albă la margini, pantaloni lungi în aceeași culoare și o căciulă asortată, toate realizate din plastic și vopsite cu culori stridente. Sub căciulă, fața lui Moș Crăciun era rotundă și prietenoasă, cu un nas rozaliu și ochi strălucitori, care emanau bunătate și căldură. În mâinile lui Moș Crăciun se aflau hățurile saniei, care contribuiau la iluzia că Moșul conducea cu adevărat sania. Postura sa era una energică și plină de viață, ca și cum ar fi fost în mijlocul călătoriei sale fermecate din ajunul Crăciunului.

Atunci când Moș Crăciun și sania lui fuseseră instalați în parc, în locul uneia dintre mașinuțele ponosite de uzură, acesta fu aproape imediat atracția principală a copiilor. Sania moșului se mișca agale înainte și înapoi timp de trei minute, cu un colind simpatic care rula pe fundal și care nu avea neapărat legătură cu mașinuța: „El e renul lui Moș Crăciun / Și e supărat acum / C-a rămas sania-n drum. Dar nu conta. Copiii se cuibăreau în brațele Moșului, pe sania sa cu zurgălăi, și își imaginau că străbăteau cerul și lăsând cadouri la milioane de copii cuminți.

Pe măsură ce zilele treceau și se apropia Crăciunul, Moș Crăciun din Parcul Crângași începuse să observe mai mult decât inocența copiilor care se urcau în sania lui. El vedea pașii grăbiți ai părinților, zâmbetele obosite și privirile melancolice ale celor care tânjeau după vremuri mai simple, când Crăciunul nu era doar o goană stresantă după cadouri și cumpărături pentru masa în familie. Noaptea, parcul, luminat cu mii de luminițe colorate, în spiritul sărbătorilor, avea și umbre lungi, întunecate, în colțurile unde lumina nu ajungea, ce-i aminteau Moșului din plastic că, până și în cele mai luminoase locuri, întunericul persistă.

*Adevăratul Moș Crăciun din Parcul Crângași

Copiii veneau chiar și după ce zilele de Crăciun trecuseră și ei își primiseră cadourile binemeritate. Râsul lor, în timp ce călăreau sania Moșului erau ca o făclie de căldură în frigul iernii. Și Moșul mecanic, în ciuda umbrelor care se strecurau noaptea când parcul era cufundat în liniște, continua să își spună povestea, cântând simpaticul colind cu ren, de fiecare dată când cineva băga în aparat o fisă.

Zilele treceau, gerul se înnăsprise și astfel sosi Anul Nou. Deja copiii începuseră să se sature de a se da în sania lui Moș Crăciun și preferau alte activități în parc. Iar serile și nopțile deveniseră din ce în ce mai întunecate pentru mașinuță. Odată trecute sărbătorile, unora nu le mai păsa de tot ce fusese fermecător doar cu câteva zile în urmă, iar copiii cei simpatici erau acum înlocuiți de cei prost educați, care pesemne că își doreau răzbunare, fiindcă fuseseră trecuți de adevăratul Moș Crăciun pe lista copiilor obraznici.

Neglijat, Moș Crăciun din Parcul Crângași deveni ținta relelor intenții. Niște adolescenți gălăgioși îl transformaseră în țintă pentru pocnitori. Exploziile repetate începură să-i înnegrească culoarea și să topească pe alocuri plasticul. Apoi, apăruseră și cei care se autointitulau artiști ai străzilor. Departe, însă, de acești puști rebeli conceptul de graffiti. Ei mâzgăliră hainele și fața lui Moș Crăciun cu markere colorate, inscripționându-și poreclele sau desenând obscenități pe ceea ce acum câteva zile fusese un simbol al inocenței celor mici.

Odată ajunși în ianuarie, mașinuța cu Moș Crăciun fusese abandonată, fiindcă majoritatea copiilor începuseră deja școala și sărbătoarea Crăciunului era acum un moment mult prea îndepărtat, ce avea să vină abia peste 12 luni. Iar în Moș Crăciun, mâzgălit și pe alocuri topit, nu se mai dădea nimeni. Doar câțiva adolescenți care chiuleau se urcaseră în el, la un moment dat, fără să le pese că erau cu mult mai mari și mai grei decât putea mașinuța să susțină. Astfel, zdruncinând cu forță sania Moșului, o formă de distracție pe care doar ei puteau să o înțeleagă, reușiră să o strice și să-i devasteze instalația electrică.

Mașinuța Moș Crăciun, care acum câteva săptămâni se bucura de râsetele copiilor, părea acum a fi a nimănui. Și chiar dacă zâmbetul cald al Moșului încă se distingea pe chipul lui degradat, magia pe care o simțea în zilele de dinainte de Crăciun începea să dispară.

Acum, că luminile strălucitoare ale sărbătorilor începeau să se estompeze și veselia festivă se transforma în ecouri ale trecutului, parcul se pregătea să își ia rămas bun de la atracțiile de Crăciun, iar angajații de la primărie începuseră să strângă decorațiunile și jucăriile. Printre acestea se număra și mașinuța cu Moș Crăciun și sania lui, acum doar o umbră a strălucirii sale de acum aproape o lună. Cu o solemnitate care reflecta închiderea sezonului, mașinuța fu demontată fără prea multă grijă și îndepărtată din parc, aruncată într-o dubiță ponosită, lăsând în urmă locul pe care cândva îl umpluse cu râsete și bucurie.

În liniștea solitară din dubița primăriei, Moș Crăciun din Parcul Crângași privea în gol, cu zâmbetul încă pe chip, amintindu-și de copiii cu ochi luminoși, ale căror râsete răsunau în parc precum niște clopoței veseli. Își amintea nopțile sub cerul înstelat, îmbibate cu magia Crăciunului, și zilele când stătea mândru ca un simbol al veseliei sărbătorilor. Dar își amintea și de vremurile mai aspre, de mâzgălelile și pocnitorile care îi cicatrizaseră vopseaua și de vandalii care îi stricaseră instalația.

Pe drum spre garajul unde avea să fie depozitat de către angajații primăriei, în sufletul mașinuței pâlpâia un licăr de speranță. În ciuda stării sale de degradare, păstra credința că cineva avea să o repare până la Crăciunul următor. În umezeala rece a garajului, această credință era ca o șoaptă blândă ce-i promitea că va străluci din nou, că următorul sezon va aduce din nou bucurie pe chipurile celor mici. Moș Crăciun din Parcul Crângași visa la ziua în care se va întoarce în parc, cu vopseaua vibrantă și luminile strălucitoare, cu colindul simpatic al renului auzindu-se din difuzoare, pregătit să aducă din nou magia sezonului de sărbători în sufletele unei noi generații de copii.

 

lectura: Mihai Mănescu