Dansul Ursoaicei Ep.5

În pădurea întunecată și ploioasă, Aliona se simțea complet pierdută. Motanul Sică se agăța de ea, tremurând. Ploaia rece cădea neîncetat, transformând pământul de sub ei într-un noroi lipicios și ud. Aliona se adăposti sub un stejar mare, cu frunzele dese care ofereau un minim de protecție împotriva ploii. Sică se cuibărea lângă ea, căutând consolare și căldură. Împreună, tremurând și uzi leoarcă, se ghemuiră unul lângă celălalt.

„Lache…”, murmură Aliona printre lacrimi. „De ce nu m-a ascultat?”

Sică, cu o voce slabă, încercă să o consoleze: „Aliona, nu puteai să faci nimic. Nici eu nu mi-am dat seama că e o capcană”.

„Da, dar eu știam”, își reproșă Aliona. „Am mai trăit asta în copilărie. Trebuia să-l opresc”.

„Nu cred că ai fi reușit. Foamea lui Lache era prea mare. N-ai nicio vină pentru ce s-a întâmplat”.

În acea noapte, Aliona și Sică nu își găsiră somnul. Stăteau treji, pierduți în propriile gânduri și tristeți, amintindu-și de clipele frumoase pe care le petrecuseră alături de bunul lor prieten, Ursul Lache. 

A doua zi, cu forțele aproape epuizate și încă zdruncinați de evenimentele prin care trecuseră, Aliona și Sică căutau un loc unde să se adăpostească de ploaia rece care nu se mai oprea. În timp ce umblau fără țintă, descoperiră o scorbură mare într-un copac vechi. Era uscată și călduroasă, un refugiu perfect pentru ei în acele momente. 

Însă când intrară în scorbură văzură că aceasta era locuită de o aricioaică bătrână. Era chiar Baba Lina, cea mai bătrână dintre aricii pădurii, cea care fusese alungată de Vulcan cu mulți ani în urmă, atunci când Aliona abia se născuse. Cu ochi pătrunzători și o voce blândă, Baba Lina îi întâmpină cu o bunătate neașteptată.

„Bine ați venit în casa mea modestă!”, spuse ea. 

Aliona și Sică au acceptat găzduirea aricoaicei, care le oferise câteva fructe proaspete și niște apă de băut. Aliona îi povestise Babei Lina cum fuseseră ademeniți de vânători și cum prietenul lor, Ursul Lache, fusese împușcat. 

„Dar spune-mi, copilă!”, o întrerupse Baba Lina. „Cum te cheamă? Că nu mi-ai spus”. 

„Vai, ce nepoliticoasă sunt”, constată ursoaica. „Îmi cer scuze. Eu sunt Aliona, iar el este prietenul meu, Sică”. 

Baba Lina era mirată să audă numele ursoaicei.

„Aliona? Ce nume rar. Am cunoscut în viața asta o singură ursoaică Aliona. Era fiica marelui rege al pădurii, Vulcan”.

„Eu sunt acea Aliona! Vulcan e tatăl meu!”, răspunse ursoaica intrigată de faptul că bătrâna aricioaică o cunoștea.

„Aliona? Fiica regelui Vulcan? Nu se poate! Trăiești? Dar ai fost ucisă de oameni”, spuse mirată Baba Lina.

„Prinsă de oameni, da. Ucisă de ei, nu. Am trăit alături de ei ani de zile”, răspunse Aliona care îi povestise apoi bătrânei aricioaice cum fusese salvată de Corcodel și cum trăise printre oameni atâta timp. Cu ezitare în glas, Aliona o întrebă pe Baba Lina:

„Și tatăl meu, regele Vulcan? Ce știi de el?”

Baba Lina clătină din cap cu tristețe, privind în gol, de parcă ar fi rechemat amintiri dintr-un trecut îndepărtat.

„Ah, draga mea Aliona, nu știu prea multe. De când m-a alungat din regat, nu am vrut să mai am de-a face cu tatăl tău. Dar am auzit că Vulcan… Vulcan nu mai este printre noi”.

Aliona simți cum inima i se strânge la auzul acestor cuvinte. Durerea pierderii tatălui ei, chiar dacă nu și-l amintea prea bine, era neașteptat de profundă.

„Și cine conduce acum pădurea?”, întrebă ursoaica.

„Un urs mai tânăr, pe nume Crai”.

„Crai?”, spuse Aliona intrigată și amuzată în același timp. „Crai, regele pădurii? Crai nu era în stare să se urce singur într-un copac, cum să fie el rege?”

Sică o privește mirat pe Aliona. „Îl cunoști?”

„Normal că îl cunosc. Am copilărit împreună”, răspunse Aliona. 

„Zvonurile spun că el nu are înțelepciunea și dreptatea tatălui tău”, interveni Baba Lina. 

Aliona stătea tăcută, procesând aceste informații noi. Își dădea seama că pădurea pe care a regăsit-o era foarte diferită de cea pe care o părăsise.

„Aș vrea să mă întorc în regat. Mă poți ajuta, Baba Lina?”, întrebă Aliona. 

Aricioaica a stat puțin pe gânduri. 

„Eu nu. Dar știu pe cineva care poate să facă asta”, răspunse Baba Lina. 

În dimineața următoare, Baba Lina o condusese pe Aliona printr-o zonă a pădurii, pe care ursoaica n-o mai văzuse niciodată. Știa că era la marginea fostului regat al tatălui ei, dar nu cunoștea stâncile spre care se îndrepta Baba Lina. Aceasta îi dusese pe Aliona și pe Sică lângă o peșteră aflată la poalele munților, ascunsă printre stânci, lângă o cascadă gălăgioasă. Pe măsură ce se apropiau de loc, Aliona simțea cum inima îi bătea tot mai tare, un amestec de emoții învăluit în speranță și teamă.

Ajungând la cascadă, în spatele ei, descoperiră intrarea peșterii, un loc ce părea să păstreze secrete vechi de sute de ani. În interior, Aliona zărise o siluetă cunoscută. Era Flora, mama ei, care părea parcă o umbră a ursoaicei mândre și puternice pe care și-o amintea din copilărie. Flora se dezmetici și privi atentă către Aliona. O recunoscu imediat, chiar dacă trecuseră ani buni de când nu o mai văzuse.

„Aliona?”, mormăi Flora cu emoție. „Tu ești, copila mea?”

„Mamă!”, spuse Aliona cu lacrimi în ochi. „Nu pot să cred că te-am găsit!”

Mama și fiica se îmbrățișară strâns, iar Baba Lina și Sică priveau încântați cum cele două ursoaice se regăsiseră. După ce rămaseră câteva minute bune îmbrățișate și înlăcrimate, cele două ursoaice se priviră una pe cealaltă. Erau atât de multe de povestit, că nu știau de unde să înceapă. Aliona îi povesti cum fusese salvată de Corcodel și cum devenise vedeta Restaurantului Ursu, iar Flora îi povestise Alionei despre ultimii ani din pădure.

„După ce ai dispărut, Vulcan a crezut că ai murit. Asta l-a rănit profund și l-a făcut să se simtă vinovat și vulnerabil. Iar în acele momente a fost provocat la luptă de către Pogan, care abia aștepta un moment de slăbiciune al tatălui tău”, povesti ursoaica.

„Și ce s-a întâmplat, mamă?” 

„Vulcan, deși rănit, a acceptat provocarea. Onoarea și datoria față de regat l-au împins în luptă, dar… nu era în stare să lupte cum trebuie. Așa că Pogan l-a ucis mișelește… și a devenit rege. După câțiva ani, simțind că îmbătrânește, Pogan l-a pus rege pe fiul său, Crai”.

Aliona asculta, cu inima grea, povestea pierderii tatălui ei și a ascensiunii lui Pogan și a lui Crai la tron. Simțea un amestec de durere și furie.

„Și acum, ce putem face? Cum putem restabili dreptatea în regat?” întrebă Aliona. „Tronul acela ar fi trebuit să fie al meu!”

Flora o privea pe Aliona cu un amestec de mândrie și tristețe.

„Nu știu, draga mea. Situația în regat este complicată acum cu Crai la conducere. Ca să înțelegi, o să-ți arăt”.

Flora o condusese pe Aliona în afara peșterii și apoi se urcaseră împreună pe o stâncă înaltă, de pe care se putea vedea întregul regat. Pe măsura ce urcau, Aliona începea să vadă cu ochii ei schimbările dramatice prin care trecuse fostul regat al tatălui ei. De la înălțimea la care se aflau, vederea care li se deschidea era una descurajantă. Aliona vedea cum pădurea, cândva bogată și plină de viață, era acum marcată de defrișări extinse făcute de oameni și de utilajele lor mecanice. Zone întregi de pădure fuseseră tăiate, lăsând în urma lor doar teren gol și pustiu. Animalele, odată numeroase și diverse, păreau să fi dispărut, fugind din calea distrugerii.

Flora îi explica Alionei că, sub conducerea lui Pogan și a lui Crai, urșii intraseră în conflict direct cu oamenii. Luptele și vânătoarea care au urmat au avut un impact devastator atât asupra urșilor, cât și asupra tuturor celorlalte viețuitoare din regatul.

„Vezi, Aliona?”, spuse Flora cu o voce încărcată de tristețe, „tatăl tău mereu spunea că oamenii sunt mai puternici decât urșii. Mereu ne-a îndemnat să nu-i provocăm. Dar Pogan era de altă părere, iar aceasta este consecința războiului dintre urși și oameni. Pogan și Crai au condus animalele în lupte fără rost, pe care nu aveau cum să le câștige vreodată, iar acum suferim cu toții”.

Aliona privea scena dezolantă, simțind o mare de emoții. Durerea pentru pierderea tatălui său, mânia față de cei care aduseseră atâta suferință pădurii pe care o știuse odată deveniseră insuportabile. Aliona simțea că trebuia să acționeze, dar nu știa cum să o facă. 

Noaptea, Aliona fusese trezită de Baba Lina. Aceasta îi făcu sesemn să nu scoată un sunet și să o urmeze. Când ieșiseră din peștera Florei, Aliona o întrebă:

„Unde mergem?” 

„Eu nu merg nicăieri. Tu trebuie să o faci. E cea mai importantă noapte din an”, îi explică aricioaica. „E noaptea când cele două lumi sunt cel mai aproape una de cealaltă”.

Aliona privea în jur și nu i se părea a fi nimic ieșit din comun. Stelele străluceau pe cerul întunecat și lumina lunii se reflecta în apa cristalină a lacului aflat lângă peștera mamei sale. 

„Ce lumi?”, întrebă Aliona, dar constată că Baba Lina dispăruse. 

Mirată, făcuse câțiva pași înainte, încercând s-o găsească pe aricioaică. Ajunse în dreptul apei și își privise chipul. La un moment dat, în apa liniștită a lacului începea să se formeze o imagine. Era o siluetă mare și puternică. Era spiritul regelui Vulcan. Imaginea lui părea să fie făcută din ceață și din lumina lunii. Spiritul tatălui ei strălucea cu o prezență blândă, dar impresionantă. Alionei nu-i venea să creadă.

„Aliona!”, se auzi vocea tatălui ca un ecou venit dinspre stânci. 

„Tată? Tu ești?”, răspunse ursoaica cu lacrimi în ochi. 

„Aliona. M-ai uitat”, se auzi din nou vocea lui Vulcan.

„Nu. Cum aș putea să te uit, tată?” 

„Ai uitat cine ești, iar asta înseamnă că m-ai uitat!”, spuse Vulcan.

„Tată, sunt atât de pierdută. Ce pot face?”, spuse Aliona cu lacrimi în ochi.

„Ai în tine puterea și înțelepciunea de care ai nevoie. Ai reușit să supraviețuiești în ciuda tuturor obstacolelor. Pădurea are nevoie de un astfel de conducător!”

„Dar cum aș putea să conduc? Am fost departe de pădure atâta timp. Nu mai știu nimic…”, întrebă ursoaica privind spre spiritul tatălui ei prezent în apa cristalină a lacului. 

„Știi multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le știe. Folosește-ți experiența. Învață din greșelile mele”, spuse Vulcan. „Trebuie să le amintești de vremurile când pădurea era un loc de pace și armonie. Și mai ales, povestește-le despre oameni, despre puterea lor și despre cruzimea lor. Nimeni nu cunoaște oamenii mai bine decât tine. Fă-i să înțeleagă că singura șansă de a supraviețui este să plecați în codrii de dincolo de munte”.

„Codrii dincolo de munte? Dar acolo e un teritoriu necunoscut pentru mine… pentru majoritatea animalelor”, ezită Aliona.

„Și tărâmul oamenilor era necunoscut pentru tine, Aliona. Și uită-te acum. Te-ai întors de acolo. Ai supraviețuit. Animalele noastre pot face același lucru. Tu trebuie să fii cea care le conduce acolo, Aliona. Tu ești speranța lor”, spuse Vulcan în timp ce imaginea sa începuse să se dizolve în apa lacului.

„Tată! Nu pleca! Am nevoie de tine!”, strigă Aliona.

„Nu mai ai nevoie de nimeni, Aliona. Am încredere în tine!”, se auziră ultimele cuvinte ale lui Vulcan.

„Tată!”, strigă Aliona în zadar. Liniștea se lăsă asupra lacului și a pădurii. Spiritul lui Vulcan dispăruse, iar Aliona rămăsese din nou singură. Dar ceva se schimbase în ea. Acum știa ce are de făcut și era hotărâtă să recapete tronul lui Vulcan și să devină conducătoarea de drept a pădurii.

A doua zi dimineața, Aliona îl luă cu ea pe motanul Sică, își luă rămas bun de la Flora și de la Baba Lina și se întoarse în locurile din pădure unde copilărise, acolo unde trăia regele Crai și supușii lui. 

Aliona și Sică descoperiseră o atmosferă încărcată de teamă și opresiune. Crai era înconjurat de o bandă de mistreți conduși de Fungus bătrânul șef al mistreților. Crai era un conducător slab, lipsit de curajul și noblețea necesare unui adevărat rege. În umbra lui stătea Pogan, ursul care orchestra multe din mișcările lui Crai, cel care îl înscăunase rege și îl consilia cu viclenie, influențându-i deciziile.

Alături de Pogan se afla un personaj foarte cunoscut Alionei, vulpea Eris, vicleană și șireată ca atunci când o conduse în teritoriul oamenilor. Ca și atunci Eris era mereu gata să pună în aplicare planurile întunecate ale stăpânului său. 

Când Aliona a apărut în regat, știrile despre întoarcerea ei se răspândiseră rapid. Crai, auzind de fiica lui Vulcan, simțea un val de frică copleșitoare. Prezența ei era ultimul lucru pe care și-l dorea. El și mistreții lui se temeau că Aliona ar putea să aducă schimbări, să conteste autoritatea lui Crai și să-l detroneze. Astfel, Aliona nu se simțea binevenită înapoi. Întâlnirile cu locuitorii pădurii erau pline de suspiciune și frică. Era clar că regatul era acum sub tirania unui conducător slab și laș. Aliona își dădea seama că va trebui să lupte pentru a-și recâștiga locul în pădure.

Ajunse în fața peșterii unde locuise în copilărie și care acum era casa regelui Crai. Îl văzuse pe acesta mâncând câțiva pești proaspeți. Aliona se apropie de el și îi spuse:

„Sunt curios dacă ai învățat să pescuiești singur până la urmă, sau te-a ajutat cineva mai îndemânatic?” 

Crai tresări. O recunoscuse imediat pe prietena lui din copilărie. 

„Aliona! Ce bucurie!”, se prefăcu Crai. „Nu credeam că o să te mai văd vreodată! Cum de te-ai întors? Ce surpriză!”

„Și pentru mine e o surpriză să te văd la mine în casă”, spuse Aliona pe un ton agresiv. 

Crai începuse să râdă, afișând un aer de superioritate în fața ursoaicei. 

„Draga mea prietenă”, spuse el mieros. „Vino, am niște pește proaspăt. Numai bun să-l mâncăm împreună și să depănăm amintiri”. 

„Nu am venit aici să depăn amintiri, Crai. Am venit să văd ce ai făcut cu regatul tatălui meu”, spuse Aliona. „Și care ar fi trebuit să fie al meu…”

„Oh, Aliona!”, răspunse Crai pe un ton superior. „Tu nu ai fi avut cum să conduci acest regat. Doar masculii au acest drept. Și e de înțeles… vezi tu, conducerea unui regat este o sarcină complicată și… și necesită o anumită… putere și fermitate pe care, să fim sinceri, tu, ca femelă, nu le-ai putea avea”.

Aliona îl studiază pe Crai cu o privire pătrunzătoare. Era evident că acesta încerca să o manipuleze.

„Crai, nu mă subestima niciodată doar pentru că sunt ursoaică”, spuse Aliona pe un ton ferm. Am supraviețuit în lumea oamenilor, am învățat să mă descurc în condiții pe care tu nici nu le poți imagina. Puterea nu vine doar din forța fizică, ci și din curaj, înțelepciune și compasiune, lucruri pe care se pare că tu le-ai ignorat complet de când ești rege”.

„Dar tradiția spune că…”, încercă Crai să o oprească.

„Tradițiile pot fi schimbate, Crai, mai ales când nu mai servesc binele regatului”.

În acel moment, Eris, vulpea vicleană, ieșise din umbră și se apropie de Aliona.

„Aliona, ce bucurie să te revedem… vie. Poate că ar trebui să te gândești că poți avea un rol important în regatul lui Crai. Nu vrei să ajutăm pădurea împreună?”

Aliona privește cu dispreț spre Eris.

„Pentru mine nu e o bucurie să te revăd, vulpe șireată. Nu am uitat și nici nu voi uita vreodată ce mi-ai făcut”.

Aliona simți cum o furie de nedescris îi cuprinse tot corpul. Din cauza lui Eris viața ei se schimbase cu totul. Poate dacă nu ar fi fost păcălită de vulpe, tatăl ei ar fi trăit și acum, iar acest gând o făcea să vrea să se năpustească peste Eris și s-o sfârtece. 

„Aliona, nu te precipita. Ai putea regreta…”, spuse Eris, simțind pericolul. 

„Singurul lucru pe care îl regret este că nu am revenit mai devreme pentru a opri dezastrul pe care tu și Crai l-ați adus peste această pădure”.

Crai se încordă, simțind că pierde controlul situației. Aliona se îndreptă spre el.

„Și pentru că tot ești atât de atașat de tradiții, Crai, haide să onorăm una dintre cele mai vechi. Așa cum tatăl tău l-a provocat pe tatăl meu la luptă pentru tron, acum e rândul meu să te provoc pe tine. Haide să vedem cine este cu adevărat demn să conducă acest regat”.

Crai rămăsese uluit pentru un moment, privind-o pe Aliona cu o expresie de neîncredere și frică. Era o provocare pe care nu se aștepta să o primească, mai ales de la Aliona, și una pe care nu putea să o ignore în fața supușilor săi.

„Nu mă pot lupta cu o ursoaică pentru tron. Nu asta spune tradiția”, răspunse ursul. 

„Tradiția spune că orice membru al familiei regale poate provoca actualul conducător la luptă pentru tron.”, replică Aliona cu fermitate. „Eu sunt fiica lui Vulcan, așadar am tot dreptul să te provoc. Sau ești prea laș ca să te lupți cu mine?” 

Crai privește spre Eris. Vulpea nu știa ce să-l sfătuiască. Auzind conflictul dintre cei doi urși, mai multe viețuitoare ale pădurii se adunaseră în jurul peșterii ca să vadă ce se întâmplă. Crai era încolțit. Nu avea cum să scape fără să accepte provocarea Alionei. Aceasta era pe poziții, gata de luptă. Crai lăsă capul în jos și se apropie, pașnic, de ea. 

„Aliona. Draga mea prietenă. Adu-ți aminte de copilărie…” 

Pentru o clipă, Aliona lăsă garda jos și își adusese aminte de momentele fericite pe care le trăise alături de prietenii ei. Era exact momentul de neatenție pe care Crai spera să-l dobândească. Crai, profitând de momentul de neatenție al Alionei, se năpusti asupra ei cu o agresivitate neașteptată. Cu ghearele întinse și colții dezgoliți, încerca să o doboare rapid pe Aliona. Ursoaica, surprinsă inițial de atac, își reveni repede și încercă să contraatace cu fermitate. Era evident că, deși nu avusese experiența luptelor din pădure, supraviețuirea ei în lumea oamenilor și antrenamentele pentru spectacolele alături de Corcodel o învățaseră să fie extrem de agilă pentru un urs.

Cei doi foști prieteni se înfruntaseră cu o forță brutală. Crai era mare și puternic, dar Aliona compensa prin agilitate și determinare. Se rostogoleau și se ciocneau, zgâriindu-se și mușcându-se, în timp ce animalele pădurii care asistau la bătălie își țineau răsuflarea. În ciuda dimensiunii sale impresionante, Crai începea să-și arate slăbiciunile. Lupta sa era mai mult o manifestare a fricii și disperării decât a forței brute. Pe de altă parte, Aliona lupta cu o determinare care părea să-i dea un avantaj. Lupta se intensifică, iar fiecare lovitură a Alionei era precisă și puternică. În cele din urmă, după o serie de lovituri decisive, Aliona reușește să-l doboare pe Crai. 

În acel moment, din spate, pe neașteptate, Aliona fusese lovită cu putere de ghearele unui alt urs. Era Pogan, tatăl lui Crai, venit să-și ajute fiul aflat la ananghie. Ochii lui ardeau cu o sete de răzbunare, gata să-și protejeze fiul și să își mențină puterea asupra regatului. 

„O să te ucid așa cum l-am ucis și pe Vulcan. Fără pic de milă!”, tună bătrânul urs. 

Deși anii se așternuseră deasupra lui, Pogan era încă un urs masiv, cu mușchi puternici și o privire intimidantă. El se năpusti asupra Alionei, care abia reușea să se apere. Lupta dintre cei doi era feroce, Pogan folosindu-și toată forța și experiența pentru a o învinge pe Aliona. 

Aliona, cu toate că fusese luată prin surprindere, nu se dădea bătută. Folosindu-și agilitatea și inteligența începuse să se ferească și să contraatace. Fiecare mișcare era calculată, știind că în fața sa se afla un adversar experimentat și periculos. Pogan lovea cu o brutalitate necruțătoare, încercând să o supună prin forță brută. Dar Aliona, cu fiecare mișcare evazivă și atac precis, începea să își câștige terenul. Lupta lor se transformase într-un dans violent, cu lovituri și contraatacuri rapide. Aliona îl atrase pe Pogan la marginea unei stânci, reușise să profite de o deschidere, lovise cu o forță surprinzătoare, și îl împinsese pe Pogan în prăpastie. Ursul imens zăcea, învins și fără suflare, în timp ce Aliona privea deasupra lui, gâfâind din greu dar neclintită.

Văzând că tatăl său fusese ucis, Crai o luă la fugă fără să privească înapoi. Era urmat îndeaproape de vulpea Eris, și ea conștientă că trebuia să părăsească regatul, acum că Aliona își recăpătase tronul. 

Ursoaica se întorsese în mijlocul animalelor. Aici, a fost întâmpinată de mama ei Flora și de motanul Sică. Animalele prinseseră curaj și se strânseseră în jurul Alionei, ca într-o procesiune la o încoronare regală. Aliona recăpătase tronul tatăului ei, Vulcan, și acum trebuia să ducă mai departe misiunea acestuia: aceea de a proteja animalele din pădure.

De aceea, la doar câteva zile după ce îl alungase pe Crai, Aliona adună animalele din pădure și le împărtăși experiențele ei alături de oameni. Cu ajutorul lui Sică, motan care trăise toată viața alături de oameni, cei doi prieteni reușiră să convingă animalele că dorința tatălui ei, de a se strămuta în codrii de dincolo de munte era cea mai înțeleaptă. Era o decizie grea, dar necesară, fiindcă acolo, în tărâmul visat de tatăl ei, oamenii nu puteau ajunge, iar animalele erau în siguranță. Viețuitoarele pădurii, deși speriate de necunoscut, aveau încredere în Aliona, care reușise să supraviețuiască atâția ani într-un tărâm plin de pericole și de oameni, așa că aveau deplină încredere în ea și erau gata să o urmeze.

Însă pe drumul spre codrii de dincolo de munte, Aliona auzi din depărtare acordurile unei cobze. Le făcuse semn animalelor să o aștepte și porni de una singură către un luminiș aflat la marginea pădurii. Aici, Aliona îl văzu pe Corcodel care stătea pe un buștean și cânta acordurile din melodia „Dor de mamă” pe care o interpretaseră amândoi de atâtea ori pe scena Restaurantului Ursu. 

Aliona s-a ridicat în două picioare și a început să mormăie, iar Corcodel o recunoscut-o imediat. Era extrem de bucuros să o revadă teafără și nevătămată. El îi făcuse semn să vină spre el și, deși ceva din ea și-ar fi dorit să se apropie de bunul ei prieten, Aliona era conștientă de responsabilitatea ei de a conduce animalele și de a duce mai departe misiunea lui Vulcan. Așa că ursoaica ridică lăbuța și își luă rămas bun de la Corcodel. Acesta înțelese că destinul Alionei era în pădure, așa că își strânse cobza și porni, trist, spre oraș. 

Iar Aliona se întoarse la animalele ei și împreună porniră spre o viață mai bună în codrii de dincolo de munte.

lectura: Karina Jianu

sound editor: Sebastian Cretu