Nu demult, sălășluia în umbrișul unei păduri un pui de râu – adică râușor – mărginit, bineînțeles, de două maluri: Mama și Tata. Se înțelegeau atât de bine, încât bucuria de-a fi împreună îmbia și soarele să alerge plin de avânt peste oglinda de apă, și păsările să își glăsuiască trilul subțire printre copacii serioși. De fapt, când cei trei se veseleau, tot crângul se dezmorțea și fremăta ca o cutiuță muzicală cu rotiță invizibilă. Malul – Mamă și Malul – Tată își dăruiau „colțuri de iubire”, însemnând vreo pietricică altfel colorată, câte-o vorbă înduioșătoare, o floare culeasă de vânt și adusă pe creștetul unuia sau altuia. Puiului de râu i se încredințase această sarcină, așa cum probabil ați presimțit. Mesagerul de încredere al părinților, își îndeplinea sârguincios misiunea, circulând zi de zi de la un capăt la celălalt.
De la o vreme încoace însă, cuvintele și micile cadouri s-au rărit. De-abia dacă mai smulgea râușorul un sunet de la mamă ori de la tată. Era o liniște profundă, o liniște care îl înfricoșa din ce în ce mai mult.
„Nu am nimic de transmis”, îi răspundea scurt fiecare. 
Azi așa, mâine așa, până când „nu am nimic de transmis” s-a rostogolit într-un bulgăre gri din care a năvălit furtuna. Și nu orice furtună, ci aceea de ceartă. Părinții își săgetau reproșuri prin intermediul puiului de râu, îngroșau literele de pe frunzișul pe care își scriau și deveneau tot mai încrâncenați și mai ursuzi. Râușor nu mai știa încotro să o apuce, se simțea mai tulbure ca niciodată. Voia să îi strige, să îi tragă din vâltoare, dar nu avea putere decât să susure împovărat.
– Ce se întâmplă cu ei? De ce s-a spulberat armonia? îl întrebă o luminiță uitată de soare în adâncul apei.
– Mi-aș dori să aflu. Parcă nu mai exist, parcă nu mai am loc de războiul lor. Mă fac mic-mic…
– Ai încercat să le spui asta? Dacă nu își dau seama? Supărarea îi împânzește uneori, dar te asigur că iubirea pentru tine nu dispare nicio secundă.
– Hmmm…crezi că mă mai iubesc?
– Desigur. Pentru că tu nu reprezinți fumuriul de-acum. Tu înfățișezi colțurile de dragoste puse laolaltă.
Dintr-odată, puiul de râu începu să se cutremure. Cele două maluri se străduiau cu încăpățânare să se apropie, să își verse mânia, să aibă dreptate, prinzându-l la mijloc. Strâmtorat și trist, găsi forța de-a striga în sfârșit:
– Opriți-vă! Opriți-vă! M-ați încolțit și mă îngustez, nu mai pot respira. Eu nu aleg, eu vă iubesc pe amândoi la fel, chiar de v-ați schimbat. Amintiți-vă de colțurile de dragoste lipite ani de-a rândul! Din ele m-ați făurit. Încă trăiesc alături de voi!
Malul-Mamă și Malul-Tată încetiniră. Își priviră copilul cu tandrețe și, de atunci, râușor s-a convins de iubirea pe care i-o vor purta până la adânci bătrâneți, indiferent dacă „împreună” se închide pentru părinți în „separat”.
lectura: Mihai Mănescu
