Motto: „Dacă porți culori în suflet, lumii îi vei dărui speranță.”
Vioara-Speranță iubește să cânte, deși trăiește în ținutul mohorât dintr-o picătură de ploaie. „Dacă se află într-o picătură de ploaie, normal că-i posomorât”, ați spune voi, pe bună dreptate. Numai că nu a fost dintotdeauna așa. Bufnițe de culoarea cireșelor dansau pe sârmă, bursuci-ceas ticăiau și împrăștiau câte o nuanță pe minut, peste toate domnind picătura care căuta culoare în orice împrejurare, în câte un curcubeu.
Până într-o zi, când obosind, hotărî să fie o picătură ca toate celelalte picături ce există în lume. Văile se îmbufnară, apele se învârtejiră, munții căscau și ei somnoroși, iar albinele își tăinuiau zumzetul în stupi. Doar Vioara-Speranță își mai încălța bocancii multicolori și dungați, de cum norii scuturau primii muguri de lumină, colindând cu voie bună pietricelele, aricii și iepurii care îi ieșeau în cale. În schimbul muzicii îmbietoare, primea deseori bombăneli, uși de scorburi trântite sau chiar niște roșii scofâlcite, pe care le alunga de pe arcuș cât ai clipi. Așa se întâmplă și în amiaza în care îl întâlni pe noul său prieten.
– Fugi cu zgomotul! Nu mai prididești odată? Înțelege că nimeni nu vrea să te asculte! croncăni aspru o cioară, închizând fereastra cu putere.
Atunci, Vioara-Speranță se sfii, lăsă privirea-n jos și plecă mai departe. Pe cărarea bătătorită, o dâră portocalie se ținea scai de ea, parcă să-i dea de veste ceva. La început, nu băgă de seamă. Uneori, se întrista atât de tare, încât peisajul devenea nesemnificativ. Dar cu cât mergea, cu atât dâra se întețea. Și se întețea, și se întețea…
– Salutare! Bine te-am găsit! se auzi de nicăieri un glas pițigăiat.
Vioara se uită în sus…nimic! Se uită în stânga, se uită în dreapta…nici vorbă!
– Sunt printre ierburi. Uită-te atent!
Se aplecă încetișor, să nu cumva să își frângă corzile, și de-abia zări în iarba deasă…un melc. Și nu orice melc, ci unul cu susu-n jos! Cochilia îi stătea pe pământ, trupușorul în aer.
– În zadar ai încerca să mă întorci. Eu sunt Melcul Răsturnat. Încântat! se prezentă, ghicindu-i gândurile. Mă învârt o dată, de două ori, de trei ori! Iuhuuu!
În timp ce se răsuci, răspândi fundițe portocalii, care încolăciră copacii din preajmă.
Pentru o clipă, se însuflețiră și uitară de supărarea de mai devreme. Apoi, fundițele se risipiră.
– Melodia ta veselă m-a oprit din drum, făcându-mă să visez la ținutul de altădată. Iată, cineva care îndrăgește culorile! continuă Melcul Răsturnat să se rotească sub ochii mirați ai viorii.
– Ăăă…să te ajut să încetinești? Niciun pic nu amețești?
– Fii fără grijă! Mă descurc să mă târăsc. Ai să vezi ce repede înaintez.
Până să să dezmeticească, ajunseră într-o poieniță ocolită de amărăciunea celorlalte. Veioze-caise alergau și chicoteau, iar libelule-felinare roiau în jurul lor, fâlfâindu-și aripile verzui.
– Când mai pierd din culoare, vin aici. Picătura încă nu are habar de locul acesta, așa că…
– O clipă, melcule! Mi-am amintit că am mai cântat în poienița asta.
Cândva, demult, alături de o privighetoare cu o codiță în formă de portativ. Trilul ei umplea văzduhul de bucurie, deși cuibul îi era un pian vechi.
– Cel de acolo?
Se apropiară de scorbura celui mai înalt copac, unde pianul scorojit se așezase în liniște.
– Oare mai stă…
– Putem descoperi îndată! împinse Melcul Răsturnat arcușul cu antenele. Doar să cânți.
Vioara-Speranță atinse o coardă, încă una, și încă una. Sunetele țopăiau primprejur ca broscuțele în băltoace, se piteau și se jucau, însă pianul se cufundase în tăcere.
– Gata, ne-am amăgit destul. Hai în altă parte! se bosumflă deodată Melcul Răsturnat, începând din nou să se învârtească precum un titirez, cu antenele pleoștite.
Dar vioara nici că renunța. Cânta, tot cânta, iar și iar. Duios și plin de speranță.
Pe un ram lăturalnic, se mișcă o veioză-caisă misterioasă, luându-și alene zborul. Melcul își ciuli antenele, pândi și… o umbră înconjură vioara de trei ori. Poposi pe arcuș, fluierând.
– Privighetoare dragă, tu ești?!
Umbra îi răspunse viorii, agitându-și în aer codița în formă de portativ.
– Ptiu, ai venit! În sfârșit! Credeam că nu mai apari, altminteri Vioara s-ar fi supărat și ea nevoie mare, nu ar mai fi cântat și cine știe ce s-ar fi ales de noi! trăncăni Melcul Răsturnat, de pe o piatră.
Privighetoarea deschise aripile, își ridică semeț ciocul și, împreună cu Vioara-Speranță, învălui peisajul în cea mai frumoasă melodie. Puțin câte puțin, animalele, văile, munții se vindecară și căpătară armonia de odinioară. Înduioșată de aceștia, picătura de ploaie se duse în căutarea unui curcubeu. Pentru că, nu-i așa, dacă porți culori în suflet, lumii îi vei dărui speranță.
lectura: Mihai Mănescu
sound editor: Ștefan Buculeasa
