Balerina

În frumoasa Sighișoara, acolo unde străzile înguste și clădirile arată ca într-un basm medieval, o dubiță era oprită în fața unei case vechi. Câțiva bărbați vânjoși cărau mobilă și cutii într-un apartament de la etaj. Aici fusese cândva locuinţa bunicilor Elizei, o puștoaică de 12 ani cu ochi mari și curioși. Ea se muta aici, împreună cu mama ei, venind tocmai din Cottbus, un orășel cochet din Germania. Recent, familia ei trecuse printr-o despărțire, mama ei separându-se de tatăl ei, după mulți ani de căsnicie. Cum să crești de una singură un copil într-o țară străină era foarte dificil, mama Elizei a luat decizia să se mute înapoi în România, în vechiul apartament lăsat moștenire de bunicii care acum nu mai erau printre ei.

Apartamentul era cochet și primitor, dar foarte diferit de casa lor din Germania. Eliza încercase să-și decoreze camera ca să semene cât mai mult cu cea din care plecase, așa că își așezase cu grijă toate lucrurile de preț, în special cele legate de balet. În Cottbus, ea era o balerină cu un viitor strălucit. Pășise pentru prima oară într-o școală de balet atunci când, la doar 5 ani, tatăl ei o dusese la primele lecții ca să-și îmbunătățească postura. A fost dragoste la prima vedere și, odată cu timpul și antrenamentele, devenise o prezență constantă la concursurile din Germania. Luase chiar și câteva medalii, care acum stăteau atârnate pe peretele din dreptul patului. Erau o amintire frumoasă, dintr-o altă viață, pentru că acum mama ei îi spusese să renunțe. 

„Viața nu este doar despre dans, Eliza. Trebuie să fii mai pragmatică de acum!”, îi spusese mama într-o discuție serioasă. 

Fata nu avea ce să facă decât să respecte cuvintele mamei. Știa că, în realitate, mama se opunea baletului ca un fel de pedeapsă stupidă aplicată indirect tatălui Elizei, cel care își dorea foarte mult să-și vadă fiica dansând pe marile scene ale lumii. Așa că Eliza încerca să se adapteze noii sale vieți în România. Fără prea mult succes, însă. 

După ore, fiindcă nu-și făcuse încă prieteni la școală, umbla de una singură pe străzile pietruite ale Sighișoarei. Fiind toamnă târzie, orașul, cu farmecul său medieval, avea un aer de mister, accentuat de cerul gri și de frigul care îți intra în oase. Străzile înguste erau flancate de clădiri vechi, ale căror nuanțe palide erau estompate de lumina difuză a serilor de noiembrie. Fumul dens care ieșea din coșuri indica iminenta sosire a iernii. 

Fiindcă vântul rece începuse să bată cu putere, Eliza își închise nasturii de la haină și grăbi pasul spre casă. Străzile erau pustii, majoritatea oamenilor închizându-și magazinele și îndreptându-se către casele lor călduroase. Puținele felinare de stradă aruncau umbre lungi pe asfalt, creând un joc ciudat de lumină și întuneric, în timp ce aerul mirosea a umezeală amestecată cu fumul lemnelor din sobe, contribuind la atmosfera sobră ce cuprinsese orașul după apusul soarelui.

Mergând spre casă, prin labirintul de străduțe, atenția Elizei a fost captată brusc de o clădire neobișnuită. Cu ferestre mari și arcuite, îmbâcsite de praf, era o casă veche, cu o anumită eleganță din vremuri demult stinse.  Curioasă din fire, Eliza se apropie de intrarea în clădire și observă un anunț atârnând deasupra ușii. Pe el era scris, cu litere de-o șchioapă, „Școală de balet”. Pentru Eliza, acel semn era ca o șoaptă din trecut, care o îndemna să intre. Nu se aștepta să găsească un spațiu dedicat baletului în micuțul oraș medieval din Transilvania. 

Această descoperire i-a stârnit un amestec de entuziasm și neliniște. Școala de balet, parcă uitată de timp, stătea acolo de parcă  ar fi așteptat-o tocmai pe ea să-i descopere secretele. Cu toate că școala părea părăsită și avea un aspect ușor înfricoșător, Eliza se simțea atrasă de ea. A privit printr-una dintre ferestrele mari, iar respirația încețoșă geamul cel rece. În interior, sala de dans era luminată și câteva siluete se mișcau pe ritmuri melodioase de vioară. Recunoștea acordurile unei arii din Giselle, un celebru balet romantic, a cărui muzică fusese compusă în secolul al XIX-lea de Adolphe Adam. 

Eliza rămăsese acolo mai multe minute, fără să schițeze vreun gest. Muzica și siluetele balerinelor din școală o ademeneau să intre. Știa, însă, că mama ei nu ar fi fost de acord cu asta, așa că se mulțumea doar să stea și să privească pe fereastră. Până când cineva dinăuntru o văzuse cum stătea la fereastră și privea, aşa că ieșise din școală ca să o întâmpine. 

Era doamna Ileana, profesoara de balet, o doamnă în vârstă, îmbrăcată cochet, ce emana o aură misterioasă, cu o privire ce părea a explora adâncimile sufletelor celor din jur. Doamna Ileana era o prezență enigmatică, cu o expresie care ascundea multe secrete. 

„Cu ce te pot ajuta, domnișoară?”, întrebă Ileana cu zâmbetul pe buze. „De ce te uiți așa prin ferestrele astea îmbătrânite și nu intri puțin?”

„Nu. N-aș putea.”, se fâstâci Eliza. „Am făcut și eu balet… acasă, în Germania, de asta mă uitam…”

„Baletul nu părăsește niciodată sufletul, nu-i așa? Rămâne acolo, ca o melodie pe care nu o poți scoate din minte”, spuse doamna Ileana, analizând-o pe Eliza. 

„Cam așa ceva. Din păcate, mama nu…”

„Părinții își fac multe griji”, o întrerupse Ileana. „Ei văd lumea în alb și negru. Dar să știi că noi, artiștii, înțelegem că lumea are foarte multe culori și nuanțe”.

Eliza zâmbi și privi spre fereastră, zărind siluetele fetelor care repetau de zor piruete și sărituri. 

„Mi-ar plăcea să pot dansa din nou, dar…” 

„Și ce te oprește?”, întrebă Ileana. „Probabil că n-o semăna vechitura asta de școală cu ce ești tu obișnuită în Germania, dar te asigur că baletul este același. Poți veni oricând vrei”.

„Chiar și fără acordul mamei?”, întrebă uimită Eliza.

„Draga mea, talentul nu are nevoie de invitație sau acord. Își vede singur de treabă. Ușile școlii sunt mereu deschise pentru oricine iubește baletul, așa că poți veni oricând”, spuse doamna.  

Eliza a fost răvășită de această întâlnire. Știa că mama ei voia ca ea să uite de balet și să se concentreze pe lucruri mai realiste. Dar descoperirea doamnei Ileana și a școlii sale de balet o atrăgea din plin. În acea noapte, Eliza stătea întinsă în pat și privea spre fereastră, cu mintea plină de gânduri și idei. Adormi cu gândul la aria din Giselle și la balerinele care se antrenau de zor sub atenta supraveghere a doamnei Ileana. 

În vis, Eliza se trezi stând în mijlocul scenei din școala de balet. Arăta altfel decât văzuse pe fereastră, luminată ciudat, cu o strălucire misterioasă. Auzi din surdină o melodie înfiorătoare care părea să iasă direct din pereții încăperii. Atrasă în mod ciudat de acordurile ascuțite ale viorilor, Eliza începu să danseze, fără să-și poată controla mișcările. Ea văzu că nu avea de ales, așa că se lăsă purtată de această forță invizibilă, până când ajunsese în dreptul unei oglinzi. Aici, observă că în reflexie nu era ea, ci o altă fată. Era o balerină cu chip palid, acoperit de umbre, îmbrăcată într-un costum fără culoare. Deși simți un fior pe șira spinării, Eliza continuă să danseze împreună cu misterioasa balerină, până când aceasta își întinse mâna spre ea, vrând să atingă oglinda. Aflată ca într-o transă, Eliza întinse mâna spre balerină, dar chiar înainte de a-și atinge mâinile, Eliza se trezi brusc din somn.  

Transpirată și înspăimântată de visul care păruse atât de real, Eliza se ridică din pat și privi spre cerul care începea să fie luminat de răsăritul soarelui. Simțea că acest vis fusese o chemare și că trebuia să dea curs invitației doamnei Ileana de a se duce la școala de balet. 

Ea se alătură în secret școlii, plecând să exerseze oricând avea puțin timp liber sau uneori chiar chiulind de la orele care nu prea o interesau. Sala de dans, cu podeaua prăfuită și oglinzile șterse, devenise refugiul ei. Pe măsură ce dansa, Eliza se simțea plină de viață, grijile și supărările ei topindu-se cu fiecare plie şi dégage. În această lume nouă a baletului, ea și-a făcut noi prietene care împărtășeau pasiunea ei și înțelegeau dragostea pentru dans. Doamna Ileana se dovedi a fi o profesoară strictă, dar și o sursă de inspirație, ea îndemnând-o pe Eliza să aibă încredere în propriile-i forțe și să-şi conștientizeze propriul talent. 

Pe măsură ce Eliza se antrena sub privirea atentă a doamnei Ileana, între cele două începea să se formeze o legătură specială. Doamna Ileana a fost atinsă de povestea Elizei, de trauma pricinuită de divorțul părinților și de noul început forțat prin care fata trebuia să treacă. Ea îi destăinui Elizei povești din propria viață, dând de înțeles că și ea suferise foarte mult în trecut și pierduse mai multe visuri de-a lungul călătoriei sale. 

Într-una din seri, Eliza era în vestiar alături de câteva colege. Ea își scosese cu grijă pantofii de balet și atinsese ușor, cu vârfurile degetelor, conturul unei răni care se deschisese din nou în urma unor exerciții solicitante. Își pusese tacticos un bandaj, fiind conștientă că trebuia să ascundă durerea de mama ei. Apoi, după ce reuși să se încalțe cu adidașii, se lăsă ușor pe spate și inspiră adânc aer în piept. 

Una dintre colege, și ea destul de nouă în grupul de balerine, deschisese discuția despre un subiect controversat:

„Voi nu aveți impresia că pereții ăștia se uită la noi?”

„Cum, tu nu știi povestea?”, o întrebă una dintre colegele mai experimentate. 

„Ce poveste?”, se băgă și Eliza în discuție, ea fiind deosebit de interesată de poveștile și legendele locului. 

„Povestea fantomei!” 

„Nu cred. Pe bune?”, întrebă Eliza. 

„Da!”, răspunse colega. „Fantoma unei balerine umblă pe aici noaptea. Acum multă vreme, ea era cea mai talentată balerină din școală. Dar s-a întâmplat ceva tragic și a murit subit”.

„Ce-a pățit?”, întrebă Eliza curioasă.

„Nimeni nu știe sigur. Am auzit mai multe variante. Ba că a căzut de pe scenă și s-a accidentat grav, ba că era foarte bolnavă. Dar oricum ar fi, ea încă bântuie aceste locuri, pentru că nu a apucat să-și danseze ultimul dans”. 

Eliza și colega ei priveau fascinate. 

„Așa că balerina e prinsă între cele două lumi încercând să ducă la bun sfârșit ceea ce începuse când încă trăia”, încheie fata povestea. 

„Ce trist!”, spuse Eliza. „Ai văzut-o vreodată?” 

„Eu nu. Dar cică uneori, când e noapte, poți să auzi muzică în surdină și zgomotul pașilor de balet. Și dacă ai curaj, poți să o vezi dansând”, explică fata. „Eu n-am curaj. Îmi place să dorm noaptea și să visez frumos”.

Eliza, însă, amintindu-și de visul avut acum ceva vreme, a fost mânată de curiozitate și a decis să rămână ultima. Ea își sună mama și îi spusese că avea să rămână până mai târziu la una dintre colege, așa că acum putea să verifice dacă legenda fantomei era adevărată sau era doar un produs al unei imaginații foarte bogate. 

Școala de dans era acum pustie și liniștea mormântală se așternuse asupra locului. Singurul sunet pe care Eliza îl mai putea auzi era propria-i respirație. Eliza stătea liniștită pe unul dintre scaunele aliniate în cameră, cu ochii atenţi la spaţiul slab luminat. Era pregătită să vadă fantoma, dar aceasta întârzia în a-şi face apariţia.

Dintr-odată, un sunet slab îi atrase atenția. Era melodia ușoară și înfundată a unui pian. Se auzea atât de slab, încât se întrebă dacă imaginaţia îi juca feste. Apoi, cu colțul ochiului, vede mișcare pe scenă. Respirația îi rămăsese suspendată în gât. 

Luminată de o rază a lunii care pătrunsese printr-o fereastră înaltă, se putea observa figura unei micuţe balerine. Dansa singură, cu mișcările fluide și pline de emoție. Rochia ei, de o nuanță ștearsă a ceea ce ar fi putut fi odată un albastru vibrant, se mișca în jurul ei ca o ceață. Chipul ei de copilă era plin de tristețe, dar frumos, ca atunci când fata s-ar fi pierdut într-o lume proprie.

Eliza privea, fermecată. Balerina fantomă părea atât de reală, atât de prezentă, încât Eliza se întreba dacă visează din nou. Dansul ei era de-a dreptul fascinant. Părea a fi o poveste tăcută despre visuri, pierdere și dorință.

Pe măsură ce muzica se estompa, fantoma dispărea încet, ca o șoaptă purtată de vânt. Eliza stătea fixă pe scaunul ei, cuprinsă de teamă şi uimire. Nu-i venea să creadă că legenda era adevărată. Balerina fantomă exista cu adevărat. 

Seara, Eliza se întorsese acasă, dar nu voia să împărtăşească cu mama ei experienţa avută. Era mai bine să o ţină doar pentru ea, chiar dacă își dorea să povestească cuiva ceea ce văzuse. A urmat o nouă noapte fără somn, în care în minte i se derulau imaginile cu micuţa balerină, dar şi întrebări legate de soarta fantomei. Voia să afle mai multe.

Însă, la scurt timp după întâlnirea cu fantoma, când rămăsese din nou ultima în sala de balet, atmosfera deveni din nou apăsătoare. Aerul se răcise brusc şi Eliza simţi cum cineva o urmărea cu privirea. Luminile clipeau, proiectând umbre lungi și amenințătoare. Dintr-odată, muzica începu să se audă din senin, o melodie înfricoșătoare care umplea camera. Eliza se opri brusc, iar inima îi bătea atât de tare, urmând să îi iasă din piept.

Din colțul scenei, balerina fantomă apăruse în faţa Elizei. De data aceasta, ea nu doar dansa; ea întinse mâna către Eliza, parcă cerându-i ajutorul. Faţa ei, palidă și plină de tristețe, parcă ar fi vrut să-i vorbească Elizei, însă nu reuşea. 

Pe măsură ce se apropia, fantoma începea să efectueze o serie de mișcări de balet ce emanau suferinţă şi durere. Eliza, fără să se poată controla, a început să o imite. Exact ca în vis. Doar că acum, în lumea reală, cele două fete dansau împreună, trup și spirit. Eliza a vrut să se apropie de fantomă, însă aceasta a dispărut brusc, lăsând-o singură și tremurândă în sala redevenită acum tăcută.

Zguduită de această nouă întâlnire intensă, Eliza a realizat că nu mai putea ține acest secret. A doua zi se dusese la doamna Ileana și îi mărturisi totul: viziunile, visul și dansul înfricoșător cu fantoma. Doamna Ileana asculta, chipul ei fiind o mască a unor emoții imposibil de descifrat. După o tăcere lungă, ea îi dezvălui o legătură șocantă între întâlnirea supranaturală şi realitate: 

„Știi, noi lucrăm de ceva timp la Giselle, aşa cum ai văzut. Cred că e timpul să-ţi spun că am decis să-ţi ofer rolul principal”, spuse Ileana.

Eliza era uimită. Nu se aştepta la asta. 

„Sunteţi sigură că pot face asta? Rol principal? Abia am început să vin la şcoală…”, spuse ezitând Eliza. 

„Sunt foarte sigură. Ai o abilitate unică de a transmite emoţie prin felul în care dansezi. Povestea Gisellei, bucuria ei… suferinţa ei… cred că ai tot ce îţi trebuie ca să duci rolul până la capăt fără probleme”, îi explică Ileana.

„Dar nu înţeleg. De ce îmi spuneţi asta acum când v-am spus despre fantomă?”

„Pentru că ea trebuia, la fel ca tine, să aibă rolul principal în Giselle. Nu e o întâmplare că ţi s-a arătat şi în vis, şi în realitate”, îi spuse Ileana. 

„Dar ce s-a întâmplat cu fata aceea? Cum a murit?”, continuă Eliza. 

Doamna Ileana lăsă privirea în jos şi oftă. Apoi, se ridică brusc de lângă Eliza şi se îndreptă spre ieşire. 

„Cândva o să-ţi povestesc ce ştiu. Acum trebuie să te concentrezi la rol şi să faci din povestea Gisellei povestea ta”, spuse doamna Ileana, lăsând-o pe Eliza singură şi confuză. 

Pe măsură ce Eliza se cufunda în studiul rolului ei, angajamentul față de școala de balet începea să afecteze viața de acasă. Ea petrecea din ce în ce mai mult timp antrenându-se, adesea rămânând până seara, târziu, pentru a-și perfecționa tehnica. Mama ei deja intrase la bănuieli că ceva nu era în regulă, aşa că între cele două se născuseră o tensiune apăsătoare. Cum fiica nu voia să-i spună adevărul, mama a decis să ia măsuri. Ea a urmărit-o pe Eliza după ore şi a descoperit şcoala de balet. Văzând intensitatea cu care fata se antrena şi furioasă că îi ascunsese adevărul, mama Elizei a dat buzna peste ea în timpul unui antrenament şi a început să o certe de faţă cu toată lumea. Doamna Ileana interveni.

„Vă înţeleg îngrijorarea, însă Eliza este un real talent. Ar fi păcat s-o lăsăm să-l irosească!”, spuse ea.

„Eu trebuie să am grijă să nu-şi irosească viitorul. Asta e treaba unei mame. Trebuie să pună mâna pe carte, nu să-şi piardă timpul dansând”, se răsti mama Elizei. 

„Dar nu e nicio pierdere de timp. Baletul e pasiunea ei. Aveţi încredere în ea!”, încercă Ileana să o convingă. „Are rol principal în Giselle, următorul nostru spectacol”

„Nu mă interesează. Decizia mea este finală. Nu pot permite să-mi văd fiica irosindu-se într-o lume a fanteziei, ruptă de realitate!”, spuse mama hotărâtă. 

„Să ştiţi că, pentru Eliza, dansul nu e deloc o fantezie. E o cale prin care poate să se exprime…”, spuse Ileana.

„Parcă aţi fi tatăl ei, jur. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar lumea reală nu funcţionează aşa. Trebuie să fac ce este mai bine pentru fiica mea. Eu sunt mama ei şi ştiu cel mai bine de ce are ea nevoie”, încheie mama Elizei discuţia.

Fără să aibă de ales, Eliza părăsi şcoala şi se duse acasă, sub privirea neputincioasă a profesoarei de balet. Eliza simţea acum că dezamăgise pe toată lumea, în principal pe doamna Ileana, care avusese încredere în ea şi acum… totul era pierdut. 

În liniștea camerei sale, înconjurată de umbrele nopții, Eliza stătea la fereastra ei, privind străzile luminate de lună. Disputa mamei ei cu doamna Ileana se derula repetitiv în mintea ei. Își privi pantofii de balet lăsați pe podea care arătau ca rămășițele unui vis pe care era forțată să-l lase, din nou, în urmă. Eliza se gândea la dezamăgirea doamnei Ileana, la rolul principal din Giselle pe care îl pierduse cu siguranță, dar și la întâlnirile tulburătoare cu fantoma. Își dădea seama că povestea balerinei semăna extrem de mult cu a ei, iar renunțarea la balet ar fi însemnat ca și ea să-și lase propria poveste neterminată. Doar că balerina era în lumea spiritelor, iar ea era încă vie. Se gândea la cuvintele pe care i le spunea doamna Ileana, la puterea dansului de a spune o poveste și de a vindeca. Nu era pregătită să renunțe, chiar dacă știa că acest lucru îi putea compromite definitiv relația cu mama ei. Așa că, în acea noapte a decis că trebuia să găsească o modalitate de a dansa din nou.

A doua zi, după ore, a fost surprinsă ca la ieșirea din școală să o vadă pe doamna Ileana, care o aștepta pe o băncuță. Se apropie de ea și doamna Ileana îi zâmbi. O invită pe Eliza să se așeze lângă ea. 

„N-am venit să încerc să te conving să te întorci, asta nu e decizia mea”, spuse Ileana. „Dar îți rămăsesem datoare cu o poveste”

Eliza a privit-o cu entuziasm. 

„Povestea fantomei?” 

„Presupun că știi că a fost una dintre cele mai talentate balerine din școală”, spuse Ileana. „Dar nu era doar o simplă elevă. Era fiica mea. Ana-Maria”

Destăinuirea Ileanei o lovi pe Eliza ca un trăsnet. Nu-i venea să creadă ce auzea. 

„A iubit enorm baletul. Mai mult ca orice altceva”.

„Și ce s-a întâmplat cu ea?”, întrebă Eliza curioasă. 

Doamna Ileana o privi cu ochii înlăcrimați. 

„Era bolnavă. Foarte bolnavă. Și deși voia să se antreneze, i-am interzis. N-am mai vrut s-o las să facă singurul lucru care-i mai aducea bucurie. Mi-era frică să nu fie prea mult pentru ea… să nu i se agraveze boala. Degeaba”

„Deci n-a mai apucat să o interpreteze pe…”, realiză Eliza.

„Exact. Pe Giselle. Trebuia să fie momentul în care cariera ei de balerină ar fi prins elan. O încununare a faptului că și-a sacrificat copilăria pentru această pasiune, dar… din păcate, ea s-a stins mult prea repede. Iar eu rămân cu vina că i-am interzis să danseze și că mi-am dezamăgit fiica”, povesti Ileana. 

„Îmi pare rău, doamna Ileana. Nici nu-mi pot imagina cât de greu v-a fost!”, spuse Eliza atingând-o ușor pe braț.  

„Știi, Eliza. Când te-am văzut dansând, mi-ai amintit de Ana-Maria. Am crezut că dacă te-am primit la școală ca să dansezi, chiar dacă nu aveai voie și dacă te-aș fi distribuit în rolul principal din Giselle, ar fi contat măcar puțin pentru liniștea sufletului meu… și pentru liniștea ei”, explică doamna Ileana. 

Eliza a căzut pe gânduri. Acum era sigură pe ea. 

„O să dansez. Indiferent de consecințe. Pentru Ana-Maria, pentru dumneavoastră și pentru mine. Toate merităm să ne ducem dansul la bun sfârșit”

După conversația cu doamna Ileana, Eliza simți o determinare puternică. Știind că trebuia să treacă din nou peste acordul mamei sale, ea pusese la cale un plan. Îi spusese mamei că se împrietenise cu una dintre colege, lucru care o bucură teribil pe femeie. Așa că, în fiecare seară, ea pretindea că petrecea timp cu noua ei prietenă. Evident, ea se ducea la școala de balet, știind că nu mai era mult până la seara premierei. Doar că de data asta a avut grijă să fie mai eficientă în antrenamente și să nu mai stea prea mult peste program ca să nu bată la ochi. Apoi, noaptea, pe liniște, când mama ei dormea dusă, Eliza își punea în urechi căștile și repeta mișcările din Giselle în camera ei. 

Deși nu mai văzuse fantoma Anei Maria, Eliza se simțea conectată cu ea. Uneori, când sala de balet era goală, simțea lângă ea o prezență blândă, ce o încuraja în mod tăcut. 

Iată că sosise și seara spectacolului. Eliza s-a strecurat afară din casă, lăsându-i mamei un bilet în care își cerea scuze pentru acțiunile ei și îi mărturisea că trebuia să danseze în această seară ca să termine ceea ce începuse atât ea, cât și persoanele care avuseseră încredere în ea.

Sala de spectacole era plină de oameni curioși să asiste la spectacolul trupei de balet al doamnei Ileana. Eliza era emoționată. Pe măsură ce făcea primii pași pe scenă, îmbrățișând rolul lui Giselle, se simțea cuprinsă de o energie pe care nu o mai simțise până atunci. Începu muzica, iar Eliza se pierdu în rol.

Pe tot parcursul spectacolului, Eliza a demonstrat că nu era doar o dansatoare de excepție; ea era Giselle însăși, exprimând dragoste, durere, iertare și mântuire. În scena crucială în care Giselle își salvează iubitul de spiritele răzbunătoare, Eliza simți o legătură profundă cu Ana Maria. Pentru o clipă, spiritele lor dansară împreună, într-o îmbinare armonioasă care depășea timpul și spațiul.

Fără să știe, în sală își făcuse apariția și mama ei, care venise de îndată ce găsise nota lăsată de Eliza. Deși la început era supărată, acum privea fascinată spre fiica ei, copleșită de emoția și frumusețea acesteia din timpul baletului. Părea că în sfârșit înțelesese profunzimea pasiunii Elizei și cât de important era pentru ea acest moment. 

Spectacolul s-a încheiat, cortina a fost trasă, iar publicul a izbucnit în aplauze. Eliza, respirând greu, știa că reușise să ajute două suflete neliniștite să-și găsească pacea. În culise, doamna Ileana o îmbrățișă cu putere, șoptindu-i: 

„Ai reușit! Acum poate să se odihnească și noi la fel. Îți mulțumesc!”

Lângă ele a apărut mama Elizei. Aceasta o privi speriată, dar când i-a văzut lacrimile, se liniști și înțelesese că dansul ei avusese un impact puternic și asupra mamei sale. Fusese pentru prima oară când aceasta își văzuse cu adevărat fiica, nu neapărat ca pe o balerină, ci ca pe un copil cu o pasiune puternică pe care își dorea să o transforme în carieră. Cele două se îmbrățișau sub privirile mulțumite ale doamnei Ileana. Părea că, în sfârșit, mama și fiica erau pe aceeași lungime de undă. 

Liniștea s-a așternut asupra școlii de balet. Spectacolul fusese un succes răsunător, iar Eliza se pregătea să plece acasă. Primiseră foarte multe buchete de flori și își rugaseră mama să le ducă la mașină. Înainte de a părăsi sala, ea simți nevoia să mai urce odată pe scenă, rememorând fiecare clipă din această seară magică. Lumina era stinsă, dar scena era luminată de acea rază a lunii care pătrunsese prin fereastră. Eliza se simțea liniștită și, zâmbind, se întoarse spre culise. De aici a apărut silueta fantomei, frumoasa Ana-Maria. De data asta, însă, apariția era diferită. Ana-Maria nu mai era o figură sumbră ce exprima doar durere, ci devenise o prezență strălucitoare, ca un înger cu chip luminos și plin de recunoștință. Spiritul micuței balerine s-a apropiat de Eliza și a întins mâna către ea, atingerea ei resimțindu-se precum o adiere ușoară de vară, ca un adio final.

Eliza privi spre ea, simțind cum era cuprinsă de liniște. Îi zâmbi și își luă rămas bun. Apoi, la fel de grațios precum apăruse, spiritul balerinei se estompă, forma ei dizolvându-se în lumină, părăsind pentru totdeauna această lume. Ea coborî de pe scenă și aruncă o privire, în urmă. O surprinse pe doamna Ileana în umbrele zonei din culise. Cu o privire călduroasă, aceasta îi zâmbi recunoscător. 

Eliza a ieșit afară, unde o aștepta mama ei. Cele două au pornit spre mașină, împăcate, lăsând în urmă școala de balet, acolo unde visurile și spiritele și-au regăsit pacea.

Lectura: Ada Condeescu