Marea cursă a pădurii

În inima unei păduri umbroase, acolo unde razele soarelui abia reuşeau să treacă prin desişul crengilor stejarilor seculari, trăia un iepuraş, pe numele lui Săltărel. Săltărel era un iepuraş ca toţi ceilalţi, plin de energie, cu blăniţa maronie şi ochii negri plini de curiozitate.

În fiecare dimineaţă, când toate animalele din pădure se trezeau odată cu ciripitul păsărilor, Săltărel ieşea din vizuina lui cu un singur gând în minte: să alerge. Dar nu oricum, ci la Marea Cursă a Pădurii, un eveniment foarte important pentru toate animalele din pădure. Cursa era anuală, o tradiţie ce dăinuia din generaţie în generaţie, un moment aşteptat de toate vieţuitoarele, cu mic cu mare, fie că participau sau doar îşi încurajau favoriţii. Cursa reprezenta mai mult decât o simplă provocare de viteză; era de asemenea un test de rezistență, inteligență și agilitate. Traseul mergea prin tufișuri dese, traversa pâraie cristaline și se încheia printre copacii seculari și înalți.

Cursa din acest an se apropia rapid, iar pădurea era plină de zgomot și pregătiri. Săltărel își petrecea ore întregi ascuns în tufișuri, observând celelalte animale cum se pregăteau. Îl vedea pe Felix vulpoiul, rapid și șiret, favoritul mulțimii, cu blana sa lucioasă și mersul plin de încredere. Braun ursul, un competitor redutabil în ciuda trupului său masiv și a picioarele surprinzător de rapide. Și apoi era Dara Căprioara, grațioasă și cu pași ageri, care părea să planeze mai degrabă decât să alerge. Săltărel privea cu uimire şi o doză mare de invidie cum animalele mai mari, cu membrele lor puternice și staturile impunătoare, se antrenau pentru eveniment. Își dorea să fie printre ele, să simtă emoția cursei, vântul să-i fluture prin blăniţă și pământul să zvâcnească sub labele sale.

În ciuda faptului că era mic, Săltărel visa să ia startul la Marea Cursă a Pădurii alături de acești campioni. Știa că șansele nu erau de partea lui: era mai mic, mai puțin experimentat și cu siguranță mai puțin intimidant decât ceilalți. Dar lipsurile lui Săltărel compensau în spiritul său de luptător. Era convins că avea nevoie de antrenamentul potrivit şi de experienţa cuiva care participase la cursă şi avea o şansă să-şi transforme visul în realitate şi să câştige.

Aşa că, se interesă în stânga şi în dreapta şi află că, undeva la marginea pădurii exista o ţestoasă pe care o chema Lentilă. Acesta era de-o vârstă cu pădurea şi era celebru pentru înţelepciunea sa, dar şi pentru faptul că acum mulţi ani, el reuşise să câştige Marea Cursă a Pădurii. Intrigat de ideea că o ţestoasă ar fi putut câştiga vreodată o cursă recunoscută pentru viteză şi agilitate, Săltărel decise să îl caute pe Lentilă pentru a-i cere sfatul.

El merse la capătul pădurii, un loc cu copaci bătrâni de sute de ani şi foarte multă linişte. Săltărel fu uimit de cât de liniştită era zona asta a pădurii, cu totul diferită faţă de locul plin de forfotă în care trăia el. Ajunse într-un luminiş unde îl întâlni pe Lentilă, o ţestoasă cu o carapace mare şi de o culoare maronie ce semăna cu trunchiul copacilor. Săltărel se apropie timid de ţestoasă şi îşi făcu curaj să-i spună:

„Mă iertaţi că vă deranjez, domnul Lentilă?”

„Fără domnul” răspunse ţestoasa. „Mă face să mă simt bătrân”

„Scuze. Eu sunt Săltărel şi am venit aici să-ţi cer sfatul. Vreau să particip la Marea Cursă a Pădurii. Mi s-a spus că ai câştigat cândva cursa şi aş vrea să mă înveţi cum să fac şi eu asta”.

Lentilă îl privi lung pe Săltărel, iar iepurele se simţi foarte stânjenit. Pentru câteva clipe, liniştea se aşternu asupra luminişului. Apoi, cu o voce adâncă şi lentă, ţestoasa răspunse:

„Viteza e darul pe care l-ai primit de la natură, tinere Săltărel. Dar înţelepciunea se dobândeşte. Vrei să participi la cursă doar cu picioarele sau şi cu mintea?”

„Aş vrea să pot participa oricum ar fi, dar mi s-a spus că sunt prea mic şi lipsit de experienţă” spuse întristat iepurele.

„Mărimea nu este întotdeauna un avantaj în pădure” răspunse ţestoasa.

„Dar cum pot concura împotriva celorlalte animale ? Sunt mai mari și mai rapide ca mine” întrebă Săltărel, îndoindu-se de sine.

„Asta e frumusețea cursei,” explică Lentilă. „Nu e doar despre cât de repede poți alerga, ci despre cum folosești ceea ce ai. Inteligența și cunoașterea pădurii pot fi la fel de valoroase ca viteza. O să te învăţ ce ştiu”.

Săltărel era entuziasmat până peste cap. Știa că acum avea o şansă reală să poată învinge în Marea Cursă a Pădurii. Cu toate astea, seara de dinaintea primului antrenament, el nu reuşea să se debaraseze de gândurile sumbre. Stătea întins în vizuină şi se întreba dacă chiar putea să facă asta? Oare putea el, un iepuraş mititel să învingă nişte campioni ca Felix, Braun sau Dara? Se întreba dacă înţelepciunea lui Lentilă avea să-i compenseze lipsurile.

Antrenamentele lui Lentilă erau cu totul diferite faţă de orice şi-ar fi imaginat Săltărel. Ele începeau înainte ca soarele să răsară, atunci când pădurea era încă învăluită în ceaţă. Lentilă îl învăţă pe Săltărel cum să simtă pădurea, cum să îi înţeleagă ritmul şi să îi cunoască secretele. Îi arătă cum să-şi conserve energia, cum să folosească terenul drept avantaj şi cum să găsească cele mai rapide rute prin locuri aparent de netrecut.

Se antrenau indiferent de vreme, prin tufișuri dese şi de-a lungul pârâielor reci. Lentilă combina antrenamentele fizice cu povești despre cursele sale din trecut, strecurând în fiecare discurs câte o lecție despre răbdare, despre rezistenţă și despre arta subtilă de a ști când să sprintezi și când să-ți temperezi ritmul. Săltărel învăţă de la bătrâna țestoasă cum să navigheze prin cele mai dense părți ale pădurii, sărind peste rădăcini și ocolind crengile groase. Lentilă îl învăţă cum să citească semnele naturii, cum ar fi direcția vântului și tipologiile frunzelor, pentru a găsi cele mai rapide căi. Fiecare provocare nouă aducea un sentiment de puternic de entuziasm, propulsându-l pe Săltărel din ce în ce mai aproape de visul său.

Iepurașul devenea din ce în ce mai bun și cu fiecare antrenament pe care îl încheia, el se simțea mai încrezător și mai agil. Viteza lui, combinată cu înțelepciunea țestoasei îl transformau într-un alergător cum pădurea nu mai văzuse de multă vreme.

Săltărel descoperise în Lentilă nu doar un antrenor fizic, ci și un veritabil mentor. În timpul pauzelor, țestoasa îi povestea lucruri interesante, pe care iepurele nu le cunoștea, cum ar fi orientarea în funcție de stelele de pe cer sau particularitățile fiecărui anotimp în parte. Țestoasa îl fascina pe iepuraș cu povești din tinerețea sa, cu picanterii din timpul curselor pe care le alergase și cu lecțiile pe care acesta le învățase.

„Dar cum ai reușit, Lentilă ? ” întrebă într-o zi Săltărel. „Cum a reușit o țestoasă să câștige o cursă de viteză ?”

Lentilă îl privi pe iepure cu strălucire în privirea-i îmbătrânită de timp. Îi povesti cu lux de amănunte cum era cursa în acele vremuri și cum a câștigat. Nu era o poveste despre abilități fizice ieșite din comun, ci una despre răbdare și iscusință. Lentilă știa că nu-și putea depăși adversarii prin viteză, așa că și-a construit o strategie bazată pe cunoașterea profundă pe care o avea asupra pădurii. El folosise scurtături pe care nu le știa nimeni, își conservase energia pentru momentele critice și speculase la maxim infatuarea celorlalte animale, care erau mult mai rapide decât el.

„Dar cel mai important lucru,” spuse Lentilă, „a fost că am alergat cinstit. Puteam să mă folosesc de șiretlicuri, să joc murdar și să-i înșel pe ceilalți, sau chiar să-i sabotez înainte sau în timpul cursei. Dar n-am făcut-o. Pentru că a câștiga nu înseamnă doar să treci primul linia de sosire, ci este despre cum alergi în cursă, cum îți respecți competitorii și cum îți păstrezi cinstea. E mai greu să câștigi așa, decât dacă ai trișa, dar satisfacția e mai mare”.

Săltărel asculta cu atenție, absorbit de cuvintele țestoasei. Povestea lui Lentilă era o lecție despre onoare, iar iepurele își dădu seama că această calitate este mai valoroasă decât orice tehnică de alergare.

Cu câteva săptămâni înainte de Marea Cursă a Pădurii competitorii aveau ocazia de a participa la o cursă de antrenament. Era un bun prilej pentru animalele care luau startul să-și evalueze performanțele. Săltărel, mult mai încrezător acum în forțele proprii, luă și el parte la cursa de antrenament.

Cursa a fost o revelație, iar iepurașul îi uimi pe toți cu viteza lui și cu abilitatea sa de a se orienta pe traseu. Chiar și el fu uimit să termine cursa cu un timp impresionant, foarte aproape de câștigătorii obișnuiți, Felix și Dara. Celelalte animale ale pădurii, care nu auziseră până atunci de micuțul iepuraș începură să-l privească cu respect și unii chiar îl considerau pe acesta un candidat la câștigarea cursei.

Evident, asta nu putea să convină favoriților. Felix, vulpoiul și Braun ursul, simțindu-se amenințați, au luat decizia să-i arate iepurașului cine făcea legea în pădure. Dacă la început doar îl ridiculizară, forma de invidiat a acestuia avea nevoie de acțiuni mai concrete, astfel că vulpoiul și ursul construiră un plan mârșav de a-l scoate pe iepuraș din cursă.

Într-o după amiază, când Săltărel se întorcea spre vizuina lui după un antrenament solicitant, el auzi un foșnet ciudat într-un tufiș. Fără să aibă timp să reacționeze, Felix și Braun au țâșnit din tufă și s-au repezit spre el. Cu o mișcare fulgerătoare, Braun îl izbi puternic pe iepuraș făcându-l pe acesta să se prăbușească într-un șanț cu mulți mărăcini. Vulpoiul aruncă o ramură grea peste șanț și îl accidentă pe iepuraș la piciorul stâng. Acesta nu se dezmetici bine, că cei doi răufăcători dispărură în desișul pădurii.

Rănit de la înțepăturile mărăcinilor și cu piciorul stâng lovit zdravăn, Săltărel reuși cu greu să se întoarcă la Lentilă. Țestoasa îl întinse pe un pat de frunze și începu să-i oblojească rănile. Îl unse cu un unguent făcut din ierburi culese recent din pădure și cu precizia unui vindecător, îl făcu pe iepuraș să se simtă mai bine.

„Săltărel, să nu uiți că acțiunile altora vorbesc despre cine sunt ei, nu despre cine ești tu” spuse Lentilă privindu-l pe iepuraș în ochi. „Tu ai fost foarte curajos și nu ai făcut nimic greșit. Să nu lași frica să schimbe asta”.

Săltărel chițăi de durere în timp ce Lentilă aplică balsamul ca să îi vindece o zgârietură și apoi spuse cu o voce temătoare:

„Dar Lentilă, ei sunt mai mari și mai puternici. Cum o să-i pot înfrunta în timpul cursei?”

„Puterea nu vine doar din mărime și viteză, Săltărel. Vine din ce ai aici,” spuse țestoasa apăsând ușor pe pieptul iepurașului. „Nimeni nu-ți poate lua ce-i aici. Nici măcar frica”.

„Și dacă nu o să pot câștiga?” întrebă iepurele.

„În viață nu totul este despre câștig. De cele mai multe ori o să pierzi, uneori poate o să câștigi. Dar întotdeauna este despre a depăși provocările cu capul ridicat. Uite, așa cum e și acum. Chiar dacă ești lovit și îți este frică, o să participi la cursă și o să faci tot ce ține de tine să scoți un rezultat cât mai bun. Asta e tot ceea ce contează”.

Noaptea fu una grea pentru micuțul iepuraș. El se lupta cu propria-i nesiguranță, cu vocile acelora care îl desconsiderau și care îi răsunau puternic în minte. Se gândea să abandoneze și să nu participe la cursă ca să nu se facă de râs. Cu toate astea în minte îi răsunau puternic sfaturile lui Lentilă. Se gândi la toate antrenamentele și la întregul său progres, la lecțiile învățate și la experiența dobândită. Își dădu seama că dacă ar fi renunțat, și-ar fi abandonat nu doar visul ci și valorile pe care țestoasa încercase să i le insufle.

Așa că, odată cu apariția primelor raze ale soarelui, Săltărel luă o decizie. El nu avea să lase frica să-i dicteze acțiunile. Decise să se înscrie la Marea Cursă a Pădurii, nu ca să le dovedească celorlalte animale că greșeau când îl judecau pentru faptul că era mititel, ci pentru a-și onora angajamentul luat în fața mentorului său, Lentilă, dar și în fața propriei conștiințe. Marea Cursă nu mai era despre victorie, ci despre rezistența în fața intimidării și despre a demonstra că cinstea și curajul pot triumfa în fața forței brute și a răutății. Astfel, Săltărel ieși din vizuina sa vindecat și motivat.

În sfârșit sosise ziua Marii Curse a Pădurii. Grupuri de animale se adunau la locul de start pentru a fi martori la acest eveniment special. Săltărel se așeză la locul lui, la linia de start. Era extrem de concentrat și îl ignoră pe Felix vulpoiul care începuse deja să-l tachineze.

Cursa începu, iar Săltărel demară în trombă, la egalitate cu căprioara Dara. Viteza lui era uluitoare şi reuşea să se descurce pe terenul accidentat ocolind crengi şi sărind peste pietre şi pârâie. Inima îi bătea cu putere în piept, iar vorbele lui Lentilă îi răsunau constant în minte: „Fii rapid, fii inteligent, foloseşte pădurea”.

La conducerea cursei erau Felix vulpoiul şi Braun ursul, ale căror picioare puternice îi purtaseră cu repeziciune pe traseu. Cu toate astea, Săltărel era fix în urma lor. Fiind mititel, înainta pe traseu cu agilitate. El se strecura printre copaci și sărea peste rădăcini ca un alergător experimentat, fiecare mișcare fiind o demonstrație a antrenamentului și a determinării sale.

La jumătatea cursei, când se apropiau de o curbă îngustă, Felix aruncă o privire către Săltărel cu un licăr șiret în ochi. Cu o mișcare rapidă, încercă să se strecoare în fața iepuraşului, sperând să-i blocheze calea și să-l încetinească. Dar micuţul urecheat, anticipând mișcarea vulpoiului, a sări deoparte cu o agilitate incredibilă. Reuşi să depăşească această încercare de joc murdar folosindu-şi reflexele pe care le perfecționase în antrenamentele cu Lentilă.

Enervat, Felix încercă o altă tactică de a-l intimida pe iepure. Ridică în urma lui un nor de praf și frunze, încercând să-i obtureze vederea lui Săltărel și să-l scoată de pe traseu. Dar iepuraşul, concentrat, îşi folosi simțul ascuțit de orientare în pădure pentru a-și menține direcția, trecând prin norul de praf fără a-și pierde viteza.

Văzând că vulpoiul nu reuşise să-l încurce pe iepure, Braun, bazându-se pe forța sa brută, încercă propria-i formă de sabotaj. Pe măsură ce se apropiau de o trecere peste un pârâu, ursul o luă prin apă, paşii săi grei stropindu-l zdravăn pe Săltărel. Braun spera să-l ude pe iepure și astfel, să-l dezorienteze, cunoscut fiind faptul că iepurilor nu le place apa. Dar Săltărel nu se lăsă intimidat nici de data asta şi folosi apa în avantajul să, pentru a se răcori și a se revigora, moralul său fiind ridicat de un duș neașteptat. Din nou, aceasta era o consecinţă a antrenamentelor cu Lentilă care se desfăşuraseră pe toate tipurile de vreme, inclusiv ploaie.

Cursa se intensifică pe măsură ce se apropiau de ultimul segment. Aici, alergătorii aveau de înfruntat un deal înfricoșător care se ridica precum un gigant în fața lor. Felix și Braun începură să urce cu dificultate. Gabaritul nu-i avantaja deloc. Săltărel ajunse şi el la baza dealului, cu plămânii arzându-i de la efort, şi cu o durere mare în piciorul stâng, cel accidentat de rivalii săi.

„Acum e-acum, Săltărel. Trebuie să poți!” gândi el, reamintindu-și cuvintele lui Lentilă despre forța interioară. Respiră adânc şi începu să urce, lăbuțele lui mici găsind aderență acolo unde alții ar fi alunecat. Se mișca constant, cu agilitate, folosindu-și ușurința în avantajul său.

Vârful dealului era acum vizibil. Săltărel împinse mai tare în picioare şi strânse din dinţi de durere. Îi putea vedea pe Felix și Braun chiar în față, avansul lor diminuându-se cu fiecare pas hotărât al iepuraşului. Imediat după provocarea dealului se vedea linia de sosire. Mulțimea de animale care asistau la cursă intră în câmpul vizual, şi un vuiet de aplauze umplu aerul.

Cu un ultim efort, Săltărel sprintă pe ultima porțiune rămasă din traseu. Inima lui bătea cu putere pe măsură ce se apropia de Felix și de Braun, linia de sosire fiind doar la câţiva metri distanță. Ajunşi la final, cei trei competitori se aruncară înainte într-o încercare disperată de a fi primii.

Cursa se încheiase, iar animalele din pădure izbucniră în aplauze şi strigăte de bucurie. Săltărel respira greu. Dăduse tot ce avea mai bun în el. Poate că nu fusese cel mai mare sau cel mai puternic, dar alergase din toată inima, dovedind că curajul și determinarea erau la fel de puternice. Rezultatul era prea strâns pentru a fi decis, aşa că animalele așteptară cu sufletul la gură decizia juriului.

În cele din urmă, anunțul veni iar Săltărel terminase incredibil de aproape pe locul al doilea, la doar câţiva milimetri în spatele lui Felix. Cu toate astea, iepurele nu era dezamăgit fiindcă alergase foarte bine pentru prima participare la Cursă. Se apropie de vulpoi şi îl felicită, gestul său arătând un adevărat spirit sportiv.

Lentilă se apropie de Săltărel cu ochii plini de mândrie. Cei doi se îmbrăţişară.

Evenimentul se încheiase şi celelalte animale plecaseră deja spre casele lor. Doar Săltărel rămase în urmă alături de mentorul său, Lentilă.

„Mi-a plăcut. N-oi fi câştigat eu, dar am făcut o treabă tare bună. E şi la anul un an” spuse iepurele.

Lentilă îi zâmbi.

„Ai alergat ca un campion, Săltărel,” spuse ţestoasa cu mândrie. „Și știi ce? Inima unui campion nu numără doar victoriile, ci și curajul de a încerca din nou”.

Lectura: Irina Margareta Nistor