Călătoria de la miezul nopții

Într-un cartier aglomerat din București, ascuns printre blocuri îngrămădite, se afla un mic apartament unde locuiau Flori, o fetiță de 11 ani, și fratele ei mai mic, Cipi, în vârstă de 7 ani. Era o locuință simplă, cu pereți recent zugrăviți care au auzit de-a lungul ultimilor ani mai multe suspine decât râsete de copil. Și asta pentru că Cipi era un copil special. El avea o boală numită tetrapareză spastică, care îi făcea dificilă mișcarea brațelor și picioarelor. Fiind un defect din naștere, Cipi era un copil diferit față de majoritatea celorlalți. Imaginați-vă că ați avea brațele și picioarele foarte rigide, ca și cum nu ar vrea să se miște așa cum v-ați dori. Ei bine, cam așa se simțea Cipi. Mușchii lui erau mai mereu încordați, ceea ce îl făcea să nu poată merge sau să apuce lucruri cu ușurință. De aceea, Cipi avea un scaun special cu roți, propriul său vehicul de supererou, care îl ajuta să se deplaseze oriunde dorea. Și chiar dacă nu putea face ce făcea un copil obișnuit, Cipi avea o superputere secretă pe care o folosea mereu: zâmbea tot timpul și era în permanență vesel.

Maria și Cipi împărțeau aceeași cameră. Chiar dacă era mică și fără spațiu suficient pentru activitățile lor, camera era plină de desene colorate și de jucării, fix ca în camera unui copil obișnuit. Pe patul lui Cipi se distingea un pluș simpatic – Căpitanul Pufi. Jucăria preferată a lui Cipi, un leneș de pluș, Căpitanul Pufi era prietenul de nădejde al băiatului, încă de când fusese bebeluș. Flori îl văzuse în vitrina unui magazin de jucării și a vrut să i-l cumpere cadou de ziua lui. A fost dragoste la prima vedere. Jucăria de pluș era moale, cu ochi mari și sclipitori și o coadă care se legăna în cel mai adorabil mod cu putință. Dar ceea ce l-a atras cu adevărat pe Cipi a fost micuța pălărie de căpitan așezată vesel pe capul leneșului.

Flori, la doar 11 ani, devenise mult mai mult decât o soră mai mare pentru Cipi. Ea era îngrijitoarea lui, tovarășul de joacă și, uneori, se simțea ca și cum ar fi fost singurul adult din casă. Tatăl lor, cândva stâlpul familiei, se schimbase mult în ultimii ani. De când aflaseră diagnosticul lui Cipi, viața familiei lor luase o întorsătură nedorită. Tatăl nu putea să se obișnuiască cu gândul că Cipi nu putea alerga și juca fotbal ca alți copii, iar asta îl întristase enorm. Flori își amintea cum tatăl lor începuse să bea niște băuturi ciudate care îl făceau să se comporte foarte agresiv și să spună lucruri urâte către mama lor, dar şi către ei. Era alcool. Un cuvânt pe care Flori ajunsese să-l urască din tot sufletul.

Datorită alcoolului, mama și tatăl lor se certau des. Certurile erau insuportabile, iar Flori şi Cipi se ascundeau sub pătură atunci când auzeau zgomote puternice de farfurii sparte şi ţipete puternice din bucătărie. Certurile aveau loc aproape zilnic, până când, într-o seară, tatăl lor a trimis-o pe mamă să locuiască la bunici. Flori nu înțelegea cuvintele pe care le striga tatăl ei, în momentul în care mama îşi strânse câteva lucruri într-un rucsac. Știa că era vorba despre ea și despre Cipi, despre un cuvânt pe care nu îl mai auzise: „divorț” și despre ceva numit „custodie”. Mama le spusese printre lacrimi că se va întoarce să-i ia, dar Flori şi Cipi aşteptară în zadar săptămâni întregi să-şi vadă din nou mama. Erau teribil de trişti că tatăl nu îi mai lăsa să vorbească cu ea. Li se făcuse tare dor, dar de fiecare dată când încercau să-l convingă pe tată să îi lase măcar să îi dea un telefon sau un mesaj, acesta se enerva și zbiera la ei.

Flori făcea tot ce putea pentru a avea grijă de Cipi, asigurându-se că era mereu fericit și că se simțea confortabil. Îi spunea povești, se juca cu el și punea la cale tot felul de jocuri în care îl implica și pe Căpitanul Pufi. Cipi vorbea foarte puțin, reușea mai mult să gângurească și să scoată câteva sunete, dar avea mereu un zâmbet fermecător și reușea întotdeauna să lumineze camera. Chiar și în zilele în care tatăl lor era foarte tăcut și nu vorbea prea mult, chicotelile lui Cipi reușeau să facă atmosfera să pară una mai bună. Flori se simțea uneori speriată și confuză, din cauza tuturor schimbărilor, dar încerca să fie puternică, mai ales pentru Cipi. În inima ei, visa la o zi în care familia lor putea fi din nou fericită și unită, la fel ca în poveștile pe care i le citea lui Cipi înainte de culcare.

În fiecare noapte, pe măsură ce traficul bucureștean se liniștea, Flori își asuma rolul de povestitoare. Este momentul ei special alături de fratele ei. Cipi, confortabil în patul său cu Căpitanul Pufi alături, aștepta cu nerăbdare poveștile ei. Acestea nu erau povești obișnuite; ci povești despre personaje curajoase și despre ținuturi magice unde orice era posibil. Pe măsură ce citea din diferite cărți ilustrate, vocea lui Flori devenea moale, și liniștitoare. Îi citea lui Cipi despre personaje care se confruntau cu provocări mari, dar care întotdeauna găseau o cale de a trece prin ele cu curaj și speranță.

În afara camerei lor, realitatea era mai puțin fermecătoare. Tatăl lor, adesea pierdut în propria sa lume de tristețe, era înconjurat de sticle care îl faceau să fie zgomotos și furios, uitând a fi tatăl înțelegător care fusese cândva. Țipa mereu la Flori și la Cipi, indiferent de ce făceau cei doi, vorbele lui fiind împleticite și înspăimântătoare. Serile se simțeau ca și când erau petrecute într-o barcă aflată în plină furtună, cu izbucnirile tatălui lor care semănau cu tunetele puternice din depărtare și cu valurile gata oricând să scufunde ambarcațiunea.

În acele momente, poveștile citite de Flori deveneau ca un scut care o protejau atât pe ea, cât și pe Cipi, de lumea înfricoșătoare de afară. Ei erau transportați în locuri unde necazurile erau lăsate în urmă și unde un nou început se vedea întotdeauna la orizont. În aceste povești, Flori sădea o sămânță de speranță că, într-o zi, viața lor va redeveni plină de fericire, dragoste și râs. Până atunci, în siguranța cămăruței lor, cu respirația liniștită a lui Cipi și veghea tăcută a Căpitanului Pufi, poveștile Flori erau evadarea lor, lumina lor din întuneric.

Într-una dintre seri, Flori începuse să-i citească lui Cipi povestea scrisă de Hans Christian Andersen, „Rățușca cea urâtă”. Povestea era despre o mică pasăre care se naște într-o curte alături de rațe, dar care arăta diferit de restul bobocilor. Ea se simțea nepotrivită, neîndrăgită și neînțeleasă, la fel cum se simțeau de multe ori atât Flori, dar mai ales Cipi.

„Dar când colo, ce să vadă în apă?” citi ea. „Chiar pe ea însăşi oglindită, dar acuma nu mai era o pasăre greoaie, cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă. Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-un ou de lebădă!” Cipi asculta cu atenție, ochii lui mari fiind plini de empatie pentru micuța pasăre.

Liniștea nu avea, însă, să dureze mult. După ce citiră povestea rățuștei, în timp ce se pregăteau de culcare, Cipi, cu brațele sale rigide, răsturnă accidental o cană plină cu ceai. Zgomotul răsună prin apartament, atrăgând atenția tatălui lor. Reacția lui fu una rapidă și aspră, plină de frustrarea care se acumulase de-a lungul timpului. Pe măsură ce furia tatălui lor creștea, acesta își ridică mâna spre Cipi. Flori, observând pericolul, sări instinctiv în fața fratelui ei, protejându-l cu propriul corp. Impactul mâinii tatălui lor fu șocant. Fusese prima dată când tatăl ei o lovea.

În acel moment, ceva se schimbă în interiorului Flori. Durerea palmei era nesemnificativă în comparație cu teama din sufletul ei. Ea privi spre Cipi, care era înspăimântat și cu ochii larg deschiși, apoi la tatăl lor, care părea cuprins de remușcări, dar captiv în continuare în propria lui depresie. Flori își dădu atunci seama că nu mai puteau rămâne în acest loc, alături de un om care era doar umbra celui care le fusese tată.

Așa că Flori luă o decizie: să plece și să găsească un loc în care ea și fratele ei se puteau simți în siguranță. Se gândea la mama ei, la căldura îmbrățișărilor ei și la momentele frumoase petrecute alături de ea. Trecuse prea mult timp de când nu o mai văzuseră, dar acum știa că locul lor era acolo, alături de ea și de bunicii ei. Nu știa adresa exactă a casei bunicilor, știa doar că locuiau la o casă în apropierea Gării de Nord. Gara era destul de departe de locația lor actuală, așa că mai întâi trebuia să găsească o cale să ajungă acolo.

Era hotărâtă să-l protejeze pe Cipi cu orice preț, așa că Flori începu să-și planifice evadarea din apartamentul tatălui. Nu o încânta ideea de a merge singură pe străzile din București, dar decizia era deja luată. Pentru ea și pentru Cipi, era primul pas către un nou început, departe de frică și spre speranța revederii mamei lor. Iar acest pas începea în acea seară. La miezul nopții.

Sosise timpul. Noaptea căzuse peste București, acoperind orașul în întuneric. Micul apartament al copiilor era cuprins de liniște. Tatăl lor, epuizat de propriile sale tulburări, adormise adânc, iar sforăitul lui răsuna prin camere. Acesta era momentul pe care Flori îl aștepta. Fără ca tatăl ei să își dea seama, Flori se pregătise temeinic pentru plecare, chiar dacă nu avusese prea mult timp la dispoziție. Îl îmbrăcă pe Cipi în cele mai călduroase pijamale, urmate de un palton gros pentru a-l proteja de frigul ascuțit al iernii. Îi înfășură un fular în jurul gâtului și îi trase o căciulă de lână peste urechi. Pentru ea, alesese haine călduroase, dar nu prea voluminoase, care să-i permită să se miște ușor și să nu îi fie greu să împingă scaunul cu rotile al lui Cipi.

Apoi, în tăcere, împachetă un sac mic cu lucruri esențiale: un pachet de biscuiți, o sticlă de apă, haine suplimentare pentru Cipi și o pătură pentru a-l ține călduros. Nu uită să ia pe Căpitanul Pufi, pe care îl așeză lângă el în scaunul cu rotile. Nu în ultimul rând, scoase de sub pat un portofel roz, micuț, în care strânsese câteva bancnote.

Ascunse portofelul într-unul din buzunarele de la pantaloni, se apropie de Cipi și verifică dacă acesta era confortabil și în siguranță în scaunul său cu rotile. Băiețelul părea entuziasmat. Nu obișnuia să iasă din casă noaptea, așa că pentru el totul era o aventură. Și chiar dacă nu putea vorbi, pe chipul lui se putea citi entuziasmul. Flori respiră adânc, simțind un amestec de frică și determinare. Îl duse pe Cipi pe coridor, lângă ușă, descuie cu grijă ușa apartamentului, fiind atentă să nu facă vreun zgomot care ar fi putut compromite misiunea. Cipi tăcea și el mâlc, zâmbindu-i complice și strângându-l cu tărie pe Căpitanul Pufi. Flori păși pe holul blocului, întunecat și cuprins de liniște. Ea împinse ușor scaunul cu rotile al lui Cipi, asigurându-se că roțile nu scârțâiau. Se mișca pe furiș, ca personajele dintr-una dintre poveștile lor de aventură, evadând în noapte.

Odată ieșiți din scara blocului, aerul rece de iarnă îi lovi brusc, un contrast puternic față de căldura sufocantă a camerei lor. Flori simți un fior pe șira spinării, nu doar din cauza frigului, ci și din cauză că simțea cum acesta era momentul de început al călătoriei lor. O călătorie în miez de noapte.

Porniră împreună pe trotuar, Flori împingând scaunul cu rotile, iar Cipi privind entuziasmat în jurul lui către felinarele aprinse și către pisicile vagaboande care îi priveau cu teamă când treceau prin dreptul lor. Flori se îndrepta către o stație de taxiuri, aflată în intersecția de lângă blocul ei. Știa că la miezul nopții nu putea circula cu metroul și nu cunoștea deloc felul în care circulau autobuzele de noapte. Așa că, profitând de faptul că avea niște bănuți puși deoparte, decise să nu riște și să ia un taxi până la Gara de Nord. Spera să găsească un șofer amabil care să-i ajute în călătoria lor, dar acest lucru se dovedi a fi extrem de greu.

În stația de taxiuri erau 5 mașini oprite. Când Flori ciocăni ușor în geamul primului taxi, șoferul privi curios spre cei doi copii. De îndată ce văzu scaunul cu rotile al lui Cipi, dădu din cap și demară fără să zică nimic. Gestul șoferului o enervă pe Flori, dar ea nu se lăsa păgubașă cu una cu două, așa că se apropie de a doua mașină. Aceeași scenă se repetă cu următorul taxi, și apoi cu altul. Fiecare respingere se simțea ca o povară, reamintindu-i lui Flori cât de singuri erau în acest oraș mare.

Mai aveau o șansă. Ultimul taxi, o mașină veche, ușor deteriorată, nu prezenta prea multă încredere, dar Flori își încercă norocul încă o dată. Șoferul, un bărbat de vârstă mijlocie cu un chip amabil, observă frații și scaunul cu rotile. Flori se pregătea pentru o altă respingere, dar în schimb, șoferul zâmbi și coborî din taxi.

„Aveți nevoie de ajutor?” întreabă acesta, cu o voce blândă.

Flori dădu din cap, cu un licăr de speranță în privire.

„Da, vă rog. Trebuie să ajungem la gară. Dar fratele meu…” Vocea ei se stinse, făcând un gest către Cipi în scaunul cu rotile.

Șoferul se uită la Cipi și apoi înapoi la Flori.

„Dar ce-are fratele tău? E extraterestru? Nu e și el om să meargă cu taxi-ul? Cum te cheamă, tinere?” îl întrebă taximetristul pe Cipi.

„Cipiiiii!!!” bâigui el, cu o voce plină de recunoștință.

„Ei bine, Cipi, hai să te urcăm la bord, cavalere!” spuse șoferul vesel, ajutând-o pe Flori să-l ridice pe Cipi în taxi. Apoi, plie cu grijă scaunul cu rotile și îl puse în portbagaj.

Pe măsură ce taxiul naviga pe străzile liniștite ale Bucureștiului, șoferul, arunca ocazional priviri spre Flori și Cipi prin oglinda retrovizoare. La un moment dat întrerupse tăcerea.

„Deci, care e povestea? Voi doi sunteți într-o aventură?”

Flori, stând aproape de Cipi, simți un val de încredere față de șofer, ochii lui amabili reflectându-se în oglindă. Ea respiră adânc și începu să-i povestească:

„Încercăm să ajungem la mama. Acum locuiește cu bunicii noștri. Nu… nu am mai putut rămâne cu tata”.

Ochii șoferului se întâlniră cu ai lui Flori în oglindă, transmiteau o întrebare nerostită. Flori continuă, cu o voce tremurândă:

„El… nu a fost întotdeauna așa. Dar de ceva vreme a devenit din ce în ce mai rău, iar în seara asta, s-a supărat foarte tare. Era cât pe ce să-l lovească pe Cipi, și nu am putut lăsa să se întâmple asta. Așa că am intervenit, și…” Vocea ei se stinse, fără să fie nevoie să termine propoziția. Șoferul observase deja vânătaia.

„Ești foarte curajoasă”, spune el încet.

Flori îi zâmbi.

„Nu vă faceți griji, ajungem la mama voastră în câteva minute”.

Flori știa că partea grea urma să înceapă abia ce ajungeau la gară, pentru că nu știa cum să ajungă la casa bunicilor, dar nu voia să-i spună asta șoferului. Și-așa vorbise prea mult.

Când șoferul de taxi oprește mașina în stația din apropierea Gării de Nord, Flori începu să caute în micul ei portofel. Șoferul ridică mâna și o opri.

„Nu e nevoie”, spuse el amabil. „Consideră că ăsta a fost ajutorul meu în aventura voastră”.

Flori încearcă să protesteze, dar șoferul insistă ferm. El chiar se oferi să-i ducă până la casa bunicilor. Flori nu acceptă. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să implice mai multe persoane în situația lor deja complicată.

„Vă mulțumesc,” spuse ea sincer, „dar ne descurcăm de aici. Ați făcut deja atât de mult”.

Șoferul le ură succes și o ajută pe Flori să-l coboare pe Cipi din mașină și să-l pună în scaun. Îi urmări cum se îndreaptă spre gară, Flori împingând scaunul cu rotile al lui Cipi cu hotărâre.

Trecând pe lângă clădirea gării, Cipi zări un semnal luminos care îl făcu să se entuziasmeze până peste măsură. Stomacul lui Cipi începu să mormăie, iar ochii i se aprinseră atunci când văzu curbele aurii ale literei M de la McDonald’s.

„Meeeeec!” începu Cipi să strige entuziasmat.

„Cipi dar n-avem timp… și nici bani” spuse Flori încercând să-l facă să se răzgândească

„Meeeeec!” insistă Cipi.

Flori fu nevoită să-i facă pe plac fratelui ei, așa că viră scaunul cu rotile și intră în restaurant. Aici, îl așeză pe Cipi la una dintre mese și se duse la casierie să comande un burger și niște cartofi prăjiți. După câteva minute, Flori veni cu tava și o așeză pe masă. Se apropie apoi de Cipi, pentru a-l pregăti de masă. Însă, fără să-și dea seama,  o doamnă mai în vârstă, arătând obosită și un pic șifonată, se apropie de ei. Cu o mișcare rapidă, aproape fantomatică, ea le smulse mâncarea de pe tavă și fugi în afara restaurantului.

Flori și Cipi rămaseră șocați. Nu mai aveau nici mâncare și nici bani. Buza lui Cipi începu să tremure, un amestec de foame și dezamăgire văzându-se în ochii lui. Flori simți un val de nedumerire și frustrare. Îl îmbrățișă pe Cipi, încercând să-l consoleze, promițându-i că vor găsi o soluție. Din nou neașteptat, Flori și Cipi văzură doi tineri apropiindu-se de ei. Ei erau îmbrăcați ciudat, în haine de piele, cu părul plin de șuvițe multicolore și cercei în urechi și nas. Aveau și două chitări de culori diferite: una mov cu stickere pe ea și alta neagră. Tinerii rockeri fuseseră martori la incidentul de dinainte. Fără să-i roage cineva, cei doi deciseră să-i ajute pe copii, așa că le cumpăraseră din nou mâncare.  Ei puseră pe masă o tavă cu doi burgeri și cartofi prăjiți. Copiilor nu le venea să creadă. Aceștia se așezară lângă cei doi copii și rezemară chitările de masă.

„Mulțumim, dar nu mai avem bani să plătim” se fâstâci Flori.

„Nu trebuie să dați nimic. Am văzut ce-ați pățit și nu puteam lăsa lucrurile așa” spuse băiatul.

„Cum vă cheamă?” întrebă fata.

„Eu sunt Flori, iar el e frățiorul meu”.

„Cipiiii” răspunse zâmbind băiețelul.

„Eu sunt Leo, iar ea e prietena mea, Maya” spuse băiatul.

„Ne pare bine să vă cunoaștem” spuse Flori în timp ce îi dădea lui Cipi să înfulece cartofi prăjiți.

„Și ce căutați pe-aici la ora asta?” întrebă Leo.

„Încercăm să ajungem la mama. Stă acasă la bunici pe-aici prin apropiere” răspunse Flori.

Maya observă vânătaia de pe obrazul fetei.

„Și sunteți doar voi? Tatăl vostru unde e?” continuă Leo cu întrebările.

„Tata…” spuse ezitând Flori „Nu contează. Trebuie să ajungem la mama”.

Maya se apropie de Flori și îi arătă o cicatrice pe față.

„Vezi asta? O am de la tata. Pare că avem ceva în comun, nu?”

Flori lăsă privirea în jos și mușcă cu poftă din hamburger.

„Nu trebuie să te rușinezi. Mulți adulți se comportă așa. Nu sunt capabili să-și gestioneze propriile probleme și își revarsă frustrările pe copii. Știai că aproape jumătate din copiii de la noi din țară sunt loviți de părinții lor?” spuse Maya.

„Nu știam” răspunse timid Flori, atingându-și obrazul.

„Amândoi am avut probleme acasă” completă Leo. „De asta am și plecat. Și ne-am apucat de muzică. E singurul mod care ne ajută să ne simțim liberi”.

„Exact! Luăm lucrurile rele din viața noastră și le transformăm în lucruri bune, care ne vindecă sufletul. În note muzicale!”

Văzând cum cei doi copii terminaseră de mâncat, Leo veni cu o propunere.

„Poate vă ajută și pe voi. Ce ziceți de o cântare?”

„Acum?”

„Normal! Haideți”” spuse Maya.

Cei doi tineri rockeri îi luară pe copii și ieșiră din restaurant direct în Gara de Nord. Leo puse pe jos o cutie de carton pentru donații, în timp ce Maya pregătea chitările. Flori și Cipi îi priveau uimiți.

În plină noapte, într-o gară aproape pustie, cei doi tineri, în fața unui public format din doi copii fugiți de-acasă, începură să interpreteze melodia lui John Lennon, „Imagine”, un cântec de pace și speranță care transformă atmosfera gri din jurul lor într-una plină de energie pozitivă.

„Imaginați-vă că nu există bunuri / mă întreb dacă poți / Nu este nevoie de lăcomie sau foame / O frăție a omului” cântau cei doi.

Ochii lui Cipi se făcuseră mari la auzul muzicii. El privea fascinat, un zâmbet răspândindu-se pe chipul lui. Observându-i fascinația, Maya veni alături de el și întreabă cu blândețe:

„Vrei să cânți cu mine?”

Flori privea încântată cum Maya se aplecă lângă fratele ei cu chitara și îi ghidă cu grijă mâinile pe chitară. Degetele lui erau încleștate și rigide, dar Maya era răbdătoare, ajutându-l să ciupească corzile. Cu ajutorul Mayei, Cipi reușește să cânte o parte din melodie. Bucuria de pe fața lui Cipi era de nedescris. El ridică privirea către Maya, ochii lui fiind plini de entuziasm. Deși nu își putea exprima fericirea în cuvinte, expresia lui încântată spunea totul.

Orele erau înaintate, așa că, oricât de mult și-ar fi dorit să rămână cu noii lor prieteni, Flori și Cipi își luară rămas bun de la Leo și Maya și ieșiră din Gara de Nord, întorcându-se la căutarea casei bunicilor. Străzile din împrejurimile gării, de obicei agitate și pline de viață în timpul zilei, acum păreau amenințătoare și neprietenoase în întunericul nopții. Flori împinge scaunul cu rotile al lui Cipi de-a lungul trotuarelor pustii și se uita de jur împrejur, încercând să identifice locuri cunoscute, ce i-ar fi putut da măcar un indiciu legat de adresa casei bunicilor.

Frigul pătrundea prin hainele ei și resimțea crivățul iernii direct în oase. În poala lui Cipi, Căpitanul Pufi stătea ca o santinelă, amintindu-le copiilor de căldura camerei lor cu jucării. Flori se rătăcise. Mergea haotic pe străzi și începuse să se întrebe dacă decizia lor de a pleca fusese o greșeală. Îndoielile îi încețoșeau mintea și se gândea oare ce avea să se întâmple dacă nu își găseau mama? Ce avea să se întâmple dacă erau găsiți de poliție și forțați să se întoarcă la tatăl lor, la viața de care au vrut cu disperare să scape? Greutatea responsabilității pentru siguranța și binele lui Cipi apăsau greu pe umerii ei, și pentru prima dată de când plecaseră de acasă, Flori se simțea cu adevărat speriată. Obosise. Vru să-și tragă sufletul așa că împinse scaunul cu rotile al lui Cipi în dreptul intrării într-un bloc. Cipi, simțind nesiguranța surorii sale, întinse mâna și o așeză peste a ei. Atingerea lui era un mesaj mut de încredere și dragoste.

Stătură acolo pentru o vreme, înconjurați de umbre și incertitudine. Flori se uită în jos la Cipi, fața lui era slab luminată de un felinar stradal. Începuse să fulguie, iar Cipi încerca să prindă fulgii cu limba. Flori zâmbi. Dar în același timp o încerca și plânsul. Se simțea pierdută și speriată. Dar pe măsură ce stătea acolo, cu mâna lui Cipi în a ei și cu Căpitanul Pufi între ei, se decise că nu trebuia să renunțe. Ea strânse ușor mâna lui Cipi și își șterse lacrimile.

Deodată, Cipi se animă, nasul lui mirosind ceva. Un miros familiar și confortabil începuse să plutească în aer. Era aroma de covrigi proaspăt copți, un miros care îi transportă pe cei doi frați înapoi la vremuri mai fericite, când mama lor aducea acasă covrigi calzi și moi de la patiseria de lângă casa bunicilor. Amintirea era atât de vie, atât de plină de dragoste și căldură, încât pe moment uitară de oboseală și frig. Cuprinși de energie, Feli începu să-l împingă pe Cipi înspre locul de unde venea mirosul. Ajunseră în dreptul unei brutării care se pregătea de deschidere pentru ziua respectivă, ferestrele ei fiind aburite de căldura din interior. Flori recunoscu imediat brutăria. Era chiar cea pe care mama lor obișnuia să o viziteze, locul de unde le cumpăra mereu covrigi proaspeți atunci când stăteau la bunici.

Flori îl împinse pe Cipi în interior, unde mirosul cald de pâine și patiserie îi învălui. Brutarul, un bărbat cu fața blândă și presărat cu făină, ridică privirea surprins de apariția celor doi la o oră atât de nefirească. Îi recunoscu imediat.

„Măi să fie, Flori și Cipi!” spuse el zâmbind, „Nu v-am mai văzut de mult timp. Ce căutați aici la ora asta? Unde e mama?”

„Asta am venit și noi să vă întrebăm. Încercăm să o găsim, am plecat de la tata…” explică ea, cu vocea plină de speranță și anxietate.

Brutarul dădu din cap, înțelegând situația, în special atunci când văzu vânătaia de pe obrazul fetiței.

„Nu este prea departe de aici” spuse el. „Ieșiți din magazin, mergeți la dreapta pe prima străduță și apoi următoarea la stânga. Acolo o să găsiți casa”.               Apoi, brutarul luă câțiva covrigi proaspăt copți și îi oferi copiilor. „Luați, sunt din partea casei. Să le duceți și bunicilor, că doar ne știm de-o viață. Cei mai buni clienți!”

Flori și Cipi ieșiră din brutărie și urmară cu strictețe indicațiile brutarului. Străzile orașului începeau să se trezească și să fie animate de mașini și oameni care plecau la muncă. Într-un final, Flori și Cipi ajunseră la destinația lor. În fața lor era casa bunicilor, un loc care adăpostea nenumărate amintiri de râsete, dragoste și căldură. Flori, cuprinsă de emoții, întinse mâna și apasă butonul soneriei. Sunetul răsună prin liniștea dimineții, marcând sfârșitul călătoriei lor lungi și dificile. Cipi stătea în scaunul său cu rotile, strângându-l la piept pe Căpitanul Pufi. Secundele treceau greu, fiecare simțindu-se ca o eternitate în timp ce așteaptau ca cineva să le deschidă ușa.

Apoi, se auzi cum ușa începu să se descuie. Inima lui Flori bătea tare în piept, iar Cipi se aplecă înainte plin de nerăbdare. Ușa se deschise larg, și acolo, în lumina caldă a holului, stătea mama lor. Șocată, îi privi câteva secunde fără să înțeleagă exact cum ajunseseră cei doi acolo. Ochii ei se umplură de lacrimi de bucurie, văzându-și cei doi copii, după o perioadă îndelungată.

Iar Flori știa că aici era punctul final al călătoriei lor și spera că regăsirea mamei avea să marcheze începutul unui nou capitol în viețile lor, un capitol plin de siguranță și iubire.

Lectura: Ada Condeescu