De trei zile nu mai dormea. 

Nu mai putea respira și gâtul îl ustura și tusea îl îneca și îi era rău…rău!  Şi nu se mai putea ridica și ochii îi ardeau în fundul capului de parcă intrase într-un cuptor.  Și hăinuțele cele noi zăceau aruncate în dulap și pe laptop se așternea praful și jucăriile așteptau toate bosumflate pe etajere… 

Ai fi zis că întreaga cameră urla după el…ca atunci când revenea din vacanță. Doar că acum nu era plecat. Acum era bolnav!

„Matias, trebuie să stai în pat!” decisese doctorul.

„Matias, trebuie să iei medicamente!” poruncise mama.

„Matias, trebuie să iei vitamine!”, ordonase tata.

„Matias, trebuie să bei ceai, mult ceai!” insistase bunica.

Întins, toată ziua, nemișcat, nemișcat, nemișcat! Un chin!…

„Și știi ce-i mai rău?”  îi zise el razei de soare care-şi făcea de lucru pe lângă perna lui. „Că nu pot nici măcar protesta, că nu mai am voce! Şi dacă vreau să mă ridic…uite aşa…cad la loc! Ah!…”

„Da, făcu raza de soare înţelegătoare, dar aşa te poţi juca cu mine. Altfel n-ai avea timp! Hei, vrei să vezi ce am găsit pe covor?”

„Ce?!”

„Întoarce capul…numai capul…aşa! Acum apleacă-te puţin…iată!”

O pietricică albă şi strălucitoare!

„Asta nu-i de aici!” zise Matias supărat şi o luă în mână ca s-o privească cu atenţie. „Parcă am mai văzut-o undeva, dar nu ştiu unde! Ah, dar ce mă doare capul!”

„Aşa este! S-a pierdut!” strigă raza de soare şi înlănţui pietricica într-un cerc de lumină. „Trebuie s-o ducem la loc! Tu şi cu mine! Hai!…”

„Dar mi-e rău! Nu vezi ce rău îmi e?!” protestă Matias.

„Hai!” strigă raza de soare şi îl trase de mânecă. „Încotro?”

Matias vru să spună „Lasă-mă în pace!”, dar privirile îi căzură pe palmierul din colţul biroului.

„Excelentă alegere!” strigă raza de soare şi se aprinse mai tare şi îl trase după ea. 

Camera se învârti cu el…o dată, de două ori, de trei ori. 

Brusc, se făcu noapte. De fapt, nu era chiar întuneric. De peste tot, răsăreau luciri roşii şi verzi şi albastre…

„Deschide palma!” îl îndemnă raza de soare.

Când Matias dădu degetele la o parte, pietricica străluci şi o dată cu ea, se lumină tot de jur-împrejur.  Se aflau într-o galerie înaltă de mină în care înfloreau pietre preţioase săpate în brazde adânci de pământ. Și tunelurile astea se răsfirau de-a lungul pereţilor, urcând oblic în sus, întocmai ca ramurile unui palmier.  

Şi ce forfotă la picioarele lor!…

„Ce-s viermii ăia graşi cu multe picioare?”

„Nu-s viermi, Matias!” râse raza de soare. „Sunt ursuleţi-de-apă!”

„Ei, asta-i! Nici faţă n-au ca lumea! Şi bomboanele alea transparente de zici că umblă cu umplutura la vedere?”

„Rotifere! Dar nu-s de mâncat!”

„Şi mingile alea verzi care se rotesc ca nebunele prin aer?”

„Alge!”

„Ei, aş, alge rotunde! Zici că…aoleu! Vine spre noi!”

Un urs de apă se târa greoi spre ei.

„Stai liniştit!” zise raza de soare. „Nu-ţi face nimic!”

„Vai!” oftă creatura când ajunse lângă ei.

Se scutură toată de pământ și își îndreptă spre Matias botul umed şi întunecat ca o groapă.

„Vai, vai, de când n-am mai avut atâta lumină aici, dedesubt! Oho-ho!… Ia zi, cărui fapt datorez minunea? Te pomeneşti că ai răsturnat iar ghiveciul?!”

„Cum”, se prinse Matias, „toate astea „cresc” sub palmierul meu?”

„Exact aşa”, confirmă ursul-de-apă.

„Doar că sunt foarte mici”, şopti raza de soare.

„Nu cumva…piatra asta e de aici?” îşi făcu curaj Matias.

„Nici gând”, zise ursul-de-apă după ce examină atent pietricica albă. „Dar acum că ai venit, ne-ai uşurat munca! Vezi tu, până acum, noi aranjam mineralele după colţuri şi feţe, dar acum că le vedem mai bine, le putem ordona după intensitatea strălucirii! Plus că microbii noştri care lucrează acolo, jos…”

„Microbi!” strigă Matias. „Ce microbi?! Mie nu îmi mai trebuie alţi microbi! Hai! Să mergem de aici!”

„S-a făcut”, şopti raza de soare.

„Microbi buni, stai să vezi…Hei, staţi! Unde aţi dispărut?! Heeei!…”

Vocea ursului de apă fu înghiţită de tunel. Matias simţi cum urcă şi urcă şi urcă…şi deodată se făcu zi. Acum erau pe o oglindă întinsă şi lucitoare ca gheaţa. Dar nu era liniște: de jur-împrejur se  îmbulzeau şi rostogoleau o mulţime de bobiţe colorate…

„Tava cu medicamente!” anunţă raza de soare.

Tava cu medicamente de lângă patul lui! Abia avu Matias vreme să înţeleagă că tot mic a rămas, că o fiinţă ciudată de hârtie se şi repezi spre ei:

„Hei, aţi venit să mă ajutaţi, nu? Haideţi! Avem mult de lucru! Drajeurile la drajeuri, bomboanele de tuse la bomboane de tuse, pastilele la pastile, afară doar dacă sunt capsule, caz în care…dar ce te holbezi aşa la mine?!”

La drept vorbind, era ciudat să primeşti ordine de la un prospect de medicamente. Unul făcut sul şi răsturnat vertical, cu un dop în loc de cap şi o claie neglijentă de păr din confetti, ieşind de sub o şapcă din bucăţele de paie…de băut.

„Păi”, începu Matias, apoi încremeni. 

La dreapta lor, se ridica un munte de pastiluţe nesortate, toate agitate şi nervoase, gata-gata să se prăvălească peste ei în avalanşă.

„Ăăă…da, facem ordine, dar să începem cu asta!”

Şi Matias deschise palma şi raza de soare se strecură în ea şi aprinse pietrica albă.

„Asta?!” tună prospectul de medicamente. „Asta-nu-e-de-la-noi! Nici măcar n-are „Indicaţii”! Hai, la treabă o dată! Hei, staţi! Unde vă duceţi?! Mai am şi sticluţele de aranjat! Nuuuu!….”

Urcau în valuri-valuri de lumină şi se făcea tot mai cald. Matias văzu de sus lampa arabă cu mozaic. Ardea pe noptieră în toate culorile curcubelui, ca un fruct exotic și străin. Brusc, îşi dori să poată intra în ea, precum duhul din basme. 

„S-a făcut!” clipi raza de soare.

„Uau!” făcu Matias suprins. „Nu ştiam că e atâta spaţiu înăuntru!”

Un labirint întortocheat de sticlă cu pante turcoaz şi piste albastre şi urcuşuri galben-topaz şi căderi trandafirii…toate licărind orbitor.

„Bine aţi venit la patinoar!” îi întâmpină un ciob liliachiu. „Ce curent vă aduce pe aici?”

Purta o pereche de ochelari „de soare” mov-portocalii și era suit pe o placă de skateboard verde crud. 

„Păi…” începu Matias, dar n-apucă să explice. 

Ciobul îl trase cu el pe skateboard. Începură să urce şi să coboare ameţitor pe pereţii care se desfăceau în cascade de culori. 

„Stai!” strigă Matias. „Eu…eu sunt bolnav!”

„Nu mai eşti!” strigă ciobul aprins de viteză şi mai luă câteva curbe periculoase în roşu şi portocaliu şi violet. 

„Stai!” îl rugă Matias. „Mă ia cu nu-ştiu-ce!…”

„Ba mai repede!” urlă ciobul şi făcu slalom printre rampe și tavane galbene şi roz şi verzi şi lila.

„Deschide palma!” şopti raza de soare.

Matias desfăcu degetele şi în clipa aceea totul se opri şi se făcu beznă. Dar beznă-beznă!…

„Ah…uh…cred că părinţii mei au stins lampa. Înainte de culcare, ştii?”

Deodată se simţea foarte prost că oprise toată distracţia.

„Nu face nimic”, se auzi vocea ciobului domolită. „De fapt, să ştii că demult n-am mai avut un răgaz! Acum pot şi eu să stau un pic…of!”

„Am o piatră…dar acum nu se vede! Mă întrebam dacă nu cumva e de aici, din lampă?”

„Hmm…” făcu ciobul pe întuneric. „De văzut, nu văd într-adevăr piatra ta, dar nu e de la noi pentru că ieri am avut inspecţie la mozaic…hăt, până sus, la bec…şi nu lipsea nimic! Nicio pietricică, nicio bucăţică!”

„Bine”, făcu Matias descurajat. „Atunci mă întorc!”

Dar raza de soare era de negăsit. Şi decât să bâjbâie singur printre obstacole, Matias se gândi că e mai bine să se culce chiar acolo, în lampă. Zis şi făcut: se ghemui într-o adâncitură cu fire electrice. Circuitele astea se simțeau ca iarba, erau aproape moi.

„Noapte bună!” îi ură el ciobului şi avu senzația că alunecă pe tobogane imense de sticlă, departe, departe, până în ape argintate de lună. Şi pietrica sărea din palma lui şi se făcea cristal şi bomboană şi apoi era fulg rece de nea şi i se prindea în pături şi flutura gene lungi de stea. 

„Bună dimineaţa!”

Un parfum de ciocolată caldă îi gâdila nările. Deschise ochii. Lumină peste tot. Era în patul lui şi bunica stătea lângă el, cu o ceaşcă aburindă. 

„Bunico, să auzi ce am…” începu el să povestească şi în aceeaşi clipă deschise palma şi pietricica albă străluci. 

„Ei”, se miră bunica, „dar asta nu e piatra de la broşa mea? Unde ai găsit-o?”

În loc de răspuns, Matias sorbi nerăbdător din băutura fierbinte.

„Ce bine că nu e ceai!” se bucură el. 

„O să-ţi spun povestea broşei”, zise bunica mulțumită. „Pe scurt, e cam aşa. Când eram tânără, am primit bijuteria în dar de la mama. Apoi am dat-o cuiva care era bolnav. Dar persoana nu mi-a înapoiat-o când s-a făcut bine. Însă, ce vezi? S-a făcut că într-o zi a trebuit să mă duc la ei acasă şi când eram pe uşă să plec, ce crezi că mi-a căzut în cap? Broşa mea!”

„Dar de unde a căzut, bunico?”

„A căzut din tavan, de unde o lipise mezinul familiei, cine-ştie-cum!”

„Dar dacă ei nu ţi-au dat broşa înapoi, tu de ce te-ai mai dus la ei?”

„Păi puteam să-i las dacă aveau nevoie de mine cu lecţiile?”

„Dar i-ai dat lecţii şi copilului care îţi lipise broşa?”

„Nici n-aveam cum: ce ştia el de biologie la cinci ani?”

„Eu…am să mă fac biolog! Şi doctor…şi inginer!” promise Matias.

„Nu mai ai febră!” zise bunica după ce îi atinse fruntea. „Ai să poţi să te joci azi!”

Raza de soare se reflectă în ceaşcă, sparse albul porţelanului în mii de luminiţe şi apoi alergă sprintenă mai departe, să trezească toate colţurile amorțite ale camerei. 

 

lectura: Mihai Mănescu

sound editor: Ștefan Buculeasa