Mă cheamă Mircea, am 12 ani și trăiesc în București. În anul 1944. Orașul e tare schimbat față de cum îl știam, fiindcă este în plin război. Cel de-Al doilea Război Mondial. Pe străzi, atmosfera este una încărcată. De câțiva ani buni n-am mai avut liniște, nici măcar de sărbători. Clădirile sunt prăfuite și murdare, iar unele sunt complet distruse de la bombardamente. Noaptea, pe străzi e foarte întuneric. Mama spune că asta ne protejează de raidurile inamice, așa că nu avem voie nici măcar să aprindem o lumânare ca să citim. Și apoi avem alarmele al căror huruit ne pătrunde până în măduva oaselor. Când auzim alarmele, trebuie să lăsăm orice facem în acel moment și să fugim afară, până la cel mai apropiat adăpost antiaerian. Cu toții am devenit specialiști la a ne ascunde, de parcă am juca un mare joc de-a v-ați ascunselea, dar în care inamicul este invizibil, pentru că ne lovește din ceruri.

Deși ne aflăm în război de ceva vreme, noi, copiii, încercăm să ne trăim viața de zi cu zi, așa cum putem mai bine. Pentru mine, mersul la școală era motivul principal de bucurie. Nu pentru că învățam lucruri noi sau pentru că mă jucam cu prietenii mei, ci pentru că, de ceva vreme, nu-mi puteam lua ochii de la Elena, colega mea de clasă. O căutam mereu cu privirea. Mă fascina râsul ei și mă trezeam că mă uitam pierdut la ochii ei căprui și la codițele împletite pe care și le făcea în fiecare zi și care îi atârnau perfect peste umeri.

Acasă, atmosfera nu e așa de plăcută ca la școală. Tata vorbește mereu despre război și citește întruna ziarele. La cât de înverșunat este, nu înțeleg de ce nu s-a dus pe front să lupte. Îmi spune mereu că responsabilitatea lui sunt eu și mama și că n-ar vrea să riște să cresc fără tată, dar în realitate eu cred că lui i-a fost și îi este frică. Nu-l condamn pentru asta, așa ursuz cum e el, e tata și mă bucur că nu s-a dus pe front. Printre știrile de astăzi, tata îi povestește mamei de un loc ciudat, Auschwitz, undeva în Polonia unde au fost omorâți foarte mulți evrei. Tata nu-i suportă pe evrei. Nici asta nu o înțeleg la el. Cum poți să nu suporți niște oameni cu care nu ai avut de-a face niciodată și care… sunt tot oameni ca și noi. Am încercat odată să discut cu el pe tema asta, dar mi-a fost imposibil, așa că am preferat mereu să îmi văd de ale mele. Iar acum, mintea îmi e ocupată cu imaginea Elenei. Serile, înainte de culcare, atunci când nu începe să huruie sirena antiaeriană, mă gândesc la ea și îmi imaginez cum ar fi să vorbesc cu ea, să mă plimb cu ea de mână și să nu ne avem griji legate de bombardamente, răniți și oameni care se omoară între ei fără sens, doar pentru că niște politicieni aveau niște interese care n-au putut fi rezolvate decât cu armele.

Astăzi când am văzut-o din nou pe Elena, am decis să vorbesc. Nu, nu cu ea, Doamne ferește, n-aș avea curaj. Ci am decis să vorbesc cu Ilie, prietenul și colegul meu de bancă, despre faptul că sunt îndrăgostit de Elena. Mă gândesc că dacă o să-i spun cuiva, o să mă simt mai bine și poate că o să și primesc niște sfaturi utile despre cum aș putea proceda în această situație.

„De ce nu-i cumperi un cadou?”, îmi sugerează Ilie. „E un mod grozav să-i spui că-ți place de ea, fără să-i spui direct”.

Nu mă satisface sfatul lui Ilie. Ce-aș putea să-i cumpăr eu unei fete ca Elena? Nu. Cu siguranță, nu. Așa că îmi văd de orele de matematică și încerc să uit de idee. Însă când profesorul Toma o scoate la tablă chiar pe Elena, ideea de a-i cumpăra ceva drăguț nu mi se mai părea chiar așa de proastă. Părea o oportunitate, poate singura pe care o aveam, de a-i arăta Elenei sentimentele mele, fără să mă împiedic în propriile-mi cuvinte care oricum nu ieșeau din gură atunci când eram în fața ei. Întrebarea era, ce fel de cadou ar putea cuprinde tot ceea ce voiam să spun?

În fiecare zi, pe drumul meu spre școală, trec pe lângă magazinul de antichități al Ghizelei Popper, Madam Batiște, așa cum era ea cunoscută în centrul Bucureștiului. Magazinul se află la parterul unei clădiri construite înainte de 1900, pitorească, cu un semn șters atârnat deasupra ușii, iar vitrinele sunt întotdeauna pline de obiecte intrigante: cărți prăfuite, bijuterii de colecție și artefacte ciudate care par a șopti povești din trecut. În ciuda farmecului său, îmi grăbeam întotdeauna pasul când treceam pe lângă magazin, fiindcă în mintea mea răsunau cuvintele tatei legate de evrei și de comunitatea lor. Pentru că, așa cum vă puteți imagina, doamna Ghizela Popper era evreică, iar magazinul ei misterios făcea parte dintr-o lume de care fusesem învățat să mă feresc. Totuși, acum că trebuia să găsesc un cadou pentru Elena, mi se părea că magazinul Madamei Batiște era locul perfect pentru a găsi ceva unic și special.

Așa că iată-mă oprit în fața magazinului numit Tikvah, un cuvânt din ebraică a cărui semnificație nu o știam. Instinctiv, mă uit în stânga și în dreapta, parcă încercând să mă asigur că tata nu apare pe stradă și mă vede că intru în magazin. Sunt hotărât. Voi intra în magazin, așa că deschid cu grijă ușa și pășesc înăuntru.

Magazinul îmi pare a fi ca un portal către alt timp, plin de obiecte care au cu siguranță propria lor poveste interesantă. Aerul miroase a lemn vechi și, pe alocuri, simt aromă de levănțică. Pe măsură ce înaintez timid printre obiectele expuse pentru vânzare, ochii mei se opresc asupra Ghizelei Popper. E o doamnă în vârstă, cu fața gravată cu linii de înțelepciune și bunătate. Ochii ei, strălucitori și verzi, se uită atent la mine. Cu vocea groasă și ușor rârâită, Madam Batiște mă întâmpină cu un zâmbet cald:

„Cauți ceva anume?”, mă întreabă doamna.

„Eu… mmm”, ezit. „Vreau să cumpăr un cadou pentru o colegă de la școală.”, recunosc într-un final și simt cum mă înroșesc tot, apropiindu-mă de tejghea”.

Madam Batiște zâmbește înțelegător.

„Ce frumos, tinere cavaler”, îmi spune ea. „Un dar pentru o fată de care îți place trebuie să fie ceva cu adevărat special. Dar să știi că nu e vorba despre cadou neapărat, ci de intenția de a face un cadou”

Are dreptate doamna. „Dar cum știu ce cadou e potrivit pentru ea?”

„E simplu!”, răspunde doamna în timp ce se apropie de un raft plin cu tot felul de podoabe și zorzoane. „Gândește-te la ce-i place. Ce-o face să zâmbească. Un dar trebuie să vorbească direct cu inima ei”.

Madam Batiște îmi pune în față, pe geamul tejghelei, mai multe bijuterii. Mă uit la ele pierdut. Habar nu am ce să aleg. Într-un final, mă văd nevoit să recunosc:

„Nu prea știu ce-i place și ce nu…”

Ghizela îmi zâmbește cu blândețe.

„Atunci, dragul meu băiet, e timpul să începi să fii atent la asta. Uită-te la lucrurile mărunte care-i plac, la ce cărți citește, la ce culori poartă. Detaliile astea te vor călăuzi să alegi darul perfect”.

Apreciez vorbele ei, dar nu mă mulțumesc.

„Înțeleg, dar aș vrea totuși să-i cumpăr ceva și să nu mă fac de râs”.

Madam Batiște stă câteva clipe pe gânduri, apoi deschide o cutie aflată lângă rafturile cu cărțile de vânzare și scoate de acolo un micuț pandantiv argintiu în formă de rodie. Îl ține în palmă și mi-l arată.

„Uneori, un dar cu o poveste are cel mai bun efect”, spune bătrâna.

Privesc cu atenție pandantivul și îmi place cum arată.

„E frumos, dar ce simbolizează?”

„Rodia, dragul meu…”, răspunde doamna „în tradiția noastră ebraică, este simbolul dragostei. Reprezintă legăturile profunde de iubire și speranță pentru o relație fructuoasă și de durată”.

Îmi plăcea mesajul rodiei și, ținând în palmă pandantivul, simt că este ceea ce căutam pentru a-i dărui Elenei. Am decis să-l cumpăr.

„Mulțumesc mult! E perfect!”

Plătesc bijuteria cu banii pe care îi strânsesem de la ai mei și părăsesc magazinul. Nu înainte de a o privi încă o dată pe Madam Batiște care, deși era evreică și, conform spusele tatălui meu, ar fi trebuit să mă feresc de ea, era o doamnă de o căldură impresionantă care nu îmi transmitea altceva decât bunătate.

A doua zi am decis să-mi iau inima în dinți și, într-o recreație, mă apropii de Elena pentru a-i pandantivul. Mă privește cu uimire, îmi zâmbește și îmi mulțumește. Nu sunt capabil să-i spun mai multe, singurul lucru pe care am reușit să-l scot pe gură fiind:

„M-am gândit la tine”.

Apoi auzim soneria și recreația se termină. Sunt salvat de corvoada de a vorbi cu Elena. Deși mi-aș fi dorit, era clar că nu eram capabil. Dar mă simt bine. Am progresat și am reușit să-i ofer cadoul.

Cu toate acestea, pe măsură ce zilele trec, mă trezesc confruntându-mă cu o nouă provocare. Îi dădusem Elenei cadoul, dar nu eram sigur ce trebuia să fac în continuare. Elena mă privea și îmi zâmbea ocazional dar atât. Așa că înainte să mă întorc acasă, m-am întors la magazinul de antichități al Ghizelei, clinchetul discret al clopoțelului atârnat deasupra ușii de la intrare, anunțându-mi sosirea. Madam Batiște își ridică ochii dintr-un ziar și mă întreabă.

„Ai revenit așa de repede, băietule? I-ai dat fetii cadoul?”

Timid, îi spun bătrânei:

„I-am dat pandativul. I-a plăcut. Dar… nu știu ce să fac în continuare. Ce ar trebui să fac?”

Ghizela îmi face semn să mă așez lângă ea. Se apleacă ușor spre mine și îmi spune cu o voce caldă:

„Să-i dai un cadou e doar primul pas, dar e nevoie de mai mult, băietule. Trebuie să petreceți timp împreună, să vă cunoașteți. Să creați o legătură sufletească. Ce i-ai spus când i-ai dat darul?”

„Că m-am gândit la ea”.

„Așa…”, continuă ea.

„Atât”, răspund eu. „Nu știu să port o conversație cu ea. Simt că mi se împleticește limba, am emoții și rămân fără lucruri de spus”.

Madam Batiște râde ușor.

„Este normal să ai emoții. Nu te mai gândi să o impresionezi prin cuvinte sau gesturi mari. Fii tu însuți. Întreab-o despre cum a fost ziua ei, ce carte citește, despre visurile și fricile ei. Împărtășește-i și tu poveștile tale. O conexiune adevărată vine din înțelegere reciprocă”.

Sfaturile ei rezonează în mine. Niciodată nu m-am gândit la ce-mi spusese bătrâna. Am crezut întotdeauna că trebuie să fac ceva special pentru a-i atrage atenția.

Ghizela continuă sfaturile:

„Un lucru special pe care i-l poți oferi este autenticitatea ta. Fii doar tu, băietule! Și ascultă, ascult-o cu adevărat atunci când vorbește. Treaba asta o să te ajute în viață, nu doar acum. Fii răbdător și lasă lucrurile să curgă firesc”.

Nu mă așteptam să funcționeze ce-mi spusese Madam Batiște, dar a doua zi, fără să stau prea mult pe gânduri, mă duc lângă banca Elenei și pur și simplu îi spun:

„Bună!”

De atât a fost nevoie ca să începem să vorbim. Și ne făcea plăcere să vorbim, așa că am decis să stăm de vorbă și în recreație, și în drumul spre casă. Mergeam împreună, pentru că Elena nu stătea chiar departe de mine, așa că profitam de ocazie și o conduceam în fiecare zi. Treptat, ne-am găsit propria noastră lume unde ororile războiului păreau a fi pe moment undeva departe.

Începuserăm să facem lucruri împreună. Ea avea un tranzistor micuț pe care îl aducea cu ea în după-amiezele pe care le petreceam împreună în parc. Ne cuibăream împreună, unul lângă altul, pe iarba din Cișmigiu,  lângă lac și mișcam antena tranzistorului până când, printre zgomotele pline de static, se auzeau acorduri de romanțe. Fața Elenei se lumina cu fiecare melodie nouă și uneori fredonam versurile împreună. Împărtășeam povești despre melodiile noastre preferate, uneori dezbătând versurile, alteori pur și simplu legănându-ne pe ritm într-o lume a noastră.

Dar ce ne aducea și mai aproape erau serile în care ne strecuram pe terasa unui bloc aflat lângă apartamentul Elenei și priveam spre stele. Profitam de nopțile în care sirenele antiaeriene tăceau și ne întindeam pe o pătură ca să privim constelațiile, inventând povești fantastice din galaxii îndepărtate. Râsul Elenei răsuna în liniștea nopții, oferindu-mi o căldură pe care cu greu o puteam descrie în cuvinte. În aceste nopți în care priveam stelele, fără ca nimeni să știe că suntem acolo, ne făceau să ne apropiem din ce în cel mai mult. Și tot acolo, pe acoperișul întunecat, sub cerul înstelat, buzele mele s-au atins pentru prima oară cu ale ei.

Războiul însă nu se încheiase și avea să ne aducă cu picioarele pe pământ mai repede decât am fi dorit. Atmosfera în București devine tot mai tensionată, în special datorită acțiunilor Mișcării Legionare împotriva comunității evreiești. Probabil că și datorită prieteniei mele cu Madam Batiște, am început să observ tot mai multe remarci disprețuitoare îndreptate împotriva evreilor pe străzi, în magazine și chiar printre colegii mei de la școală. Postere și propagandă, pline de ură, încep să apară în tot orașul.

Cuvintele tatălui meu de acasă pe care le consideram simple tirade răutăcioase, dar inofensive, au ajuns acum să reflecte ostilitatea extremiștilor. Pericolul devine real când văd în ziarul tatei știri despre raiduri, arestări și deportări ce vizează comunitatea evreiască. Gândurile mele se îndreaptă imediat către Madam Batiște care, în ciuda bunătății ei, acum este în pericol, din cauza simplului fapt că este evreică. Nu aș putea să fac vreodată legătura între imaginea femeii blânde și înțelepte din magazinul de antichități cu portretele monstruoase vehiculate de propagandă. E un contrast șocant față de lecțiile de empatie și iubire pe care mi le împărtășise cu atâta generozitate.

În fiecare seară, pe măsură ce tata își exprimă opiniile dure la masa luată în familie, în mine crește un sentiment de neliniște. Sunt din ce în ce mai împotriva părerilor și viziunilor lui, dar reușesc să mă abțin. Omul pe care cândva îl admiram, acum reprezenta un mod de gândire cu care nu mai puteam fi de acord. Tatăl pe care îl cunoșteam era iubitor și bun, dar convingerile lui despre comunitatea evreiască pictau un tablou diferit, unul care îmi e extrem de greu să îl accept.

Elena rămâne, însă, singura persoană cu care pot vorbi deschis despre tulburările mele interioare. Ea mă ascultă cu atenție și înțelege grijile mele legate de doamna Ghizela. Dar, ca și mine, e la fel de neputincioasă în fața valului de ură și tot ce îmi poate spune este:

„O să fie bine! Cumva”.

Aflu prima oară despre atac în dimineața următoare, când merg spre școală și trec, ca în fiecare zi, prin dreptul magazinului. Imaginea care mă întâmpină e una sfâșietoare. Ferestrele sunt sparte, vitrinele odată frumoase sunt distruse, iar pereții sunt pătați cu tot felul de mesaje de ură. Simt cum inima mi se strânge în piept, privind spre magazinul devastat. O iau personal, ca pe un atac asupra unei părți din propria mea lume. O caut pe Madam Batiște. Nu e de găsit și mă cuprinde o frică rece. Trag cu urechea la vorbele oamenilor adunați în jurul magazinului. Circulă zvonurile că Madam Batiște a fost luată de autorități. Treaba asta mă înspăimântă teribil și stârnește în mine o furtună de emoții. Am un sentiment de furie, combinat cu vinovăție și neputință. Pare că ura și nedreptatea preiau controlul asupra lumii noastre, iar eu nu pot să fac nimic.

Dar pentru prima oară am putut să-i înfrunt opiniile tatei. Acest lucru a creat o tensiune puternică în casa noastră, tata spunându-mi clar că nu putea concepe ca propriul său fiu să aprecieze și să țină la o evreică bătrână. Mama mea, prinsă la mijloc, încerca să mențină pacea, dar conflictul se adâncește. Așa că, rămas din nou fără opțiuni de a-mi exprima îngrijorările și de a fi înțeles, mă duc acasă la Elena și-i povestesc ce s-a întâmplat cu Ghizela și cum m-am certat cu tata. Discutăm despre ce am putea face, cum am putea să o ajutăm pe Ghizela sau măcar cum am putea să aflăm unde este și dacă este bine. Dar opțiunile noastre sunt limitate. Riscurile de a interveni sunt mari și frica de repercusiuni atât din partea autorităților, cât și din partea familiilor noastre, este cu adevărat paralizantă.

În ciuda pericolului, nu pot să renunț la gândul de a o ajuta pe Ghizela. Pentru mine, ea fusese un mentor și mă ajutase când avusesem nevoie. Nu pot să stau fără să acționez, așa că decid să mă duc din nou la magazin și încep să întreb vecinii dacă știau ce se întâmplase cu ea. Aflu că e bine și că nu a pățit nimic. Încerc să aflu unde locuiește, să mă duc să-i vorbesc, dar renunț repede la idee. Nu cred că mi-ar fi spus cineva unde locuia Madam Batiște.

Seara, mă văd cu Elena și stau de vorbă cu ea. Amândoi vrem să o ajutăm pe Madam Batiște, dar în doi nu avem cum. Dacă vrem să facem o diferență, trebuie să strângem rândurile, așa că decidem ca a doua zi la școală să le povestim colegilor din clasă ce pățise doamna Ghizela. Dacă eram mai mulți, puteam născoci un plan ca să o ajutăm.

Reacția inițială a colegilor este un amestec de frică și neîncredere. Dar pe măsură ce Elena și cu mine le vorbim cu pasiune despre bunătatea Ghizelei, despre felul nedrept în care fusese tratată și despre distrugerea magazinului ei pe care toți copiii îl cunoșteau, colegii decid să se implice. Frica face loc unui sentiment de unitate și scop. Cu toții o cunoșteam pe Madam Batiște într-o oarecare măsură; nu cred să fi fost vreun copil care să nu fi intrat cândva în magazinul ei. Chiar dacă era evreică și adulții păreau că au o problemă cu treaba asta, Madam Batiște este parte din comunitatea noastră.

Împreună, concepem un plan. Este îndrăzneț și riscant, dar e motivat de dorința colectivă de a ne opune nedreptății care i se întâmplaseră Ghizelei. Planul nostru este să-i renovăm magazinul, să curățăm dezastrul lăsat de vandali și să vopsim pereții ca să acoperim textele pline de ură. Decidem că noi, un grup de copii de 12 ani, vom arăta că încă există bunătate în București pe timp de război și că nu toată lumea cedează urii.

Stabilim ziua în care ne apucăm de treabă, iar când sosește acel moment, inima mea se simte greu, cu un amestec de determinare și teamă. Sunt conștient că dacă tatăl meu descoperă ce am pus la cale, n-o să-mi fie deloc bine. Ajutorul acordat Ghizelei este în opoziție directă cu toate convingerile lui.

Ne adunăm dimineața devreme, un grup de băieți și fete, înarmați cu mături, vopsea și cu determinarea de a face o diferență. Lucrăm rapid, conștienți că în orice moment putem fi opriți. Curățăm cioburile de sticlă, reparăm rafturile și vopsim pereții, acoperind insultele. Fiecare pensulă de vopsea se simte ca o mică victorie împotriva valului de prejudecăți care vuiește prin orașul nostru.

Pe măsură ce lucrăm, vedem cum alți locuitori ai cartierului se uită la noi. La început ezită, dar pe măsură ce observă tenacitatea cu care lucrăm, unii dintre ei ni se alătură, oferind provizii și suport. Nu vă puteți da seama ce bucurie e în sufletele noastre când vedem că micul nostru act de curaj se răspândește și-i inspiră și pe alții.

Însă, spre după-amiază, concentrat la muncă, nu îl văd pe tata cum se apropie de magazinul doamnei Ghizela. Abia când îi aud vocea aspră, plină de furie, îmi dau seama că am fost descoperit.

„Ce crezi că faci, aici, Mircea?”, întreabă el privind spre grupul de copii, văzând cum fiecare era murdar din cap până în picioare de vopsea și praf.

Simt cum aerul se încordează în jurul meu. Colegii mei se opresc din lucru și privesc spre noi. Mă uit la Elena și ea îmi zâmbește cu încredere. Apoi își continuă treaba, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Asta îmi dă teribil de multă încredere. Așa că, înghit în sec și îl privesc pe tata fix în ochi:

„Repar ce au distrus alții”, spun eu cu o voce fermă. „O ajutăm pe Madam Batiște, pentru că ăsta e lucrul corect de făcut”

Văd cum tata se înroșește de nervi.

„Să-i ajuți pe ei? După tot ce au făcut? După tot ce te-am învățat?”, spune el cu o voce plină de frustrare.

Respir adânc și știu că nu sunt singur.

„Da, tată. Pentru că ceea ce mi-ai spus tu și ceea ce s-a întâmplat aici… nu este corect. Ura și prejudecățile… nu sunt ce vreau eu să fiu”.

Liniște mormântală. Tata mă privește și,  pentru o clipă, mi se pare că observ un licăr de ceva în ochii lui. Să fie confuzie? Sau poate și-a dat seama că a greșit? Oricum n-ar recunoaște vreodată asta în fața mea. Fără să-mi mai spună ceva, se întoarce și pleacă, lăsându-mă acolo. Mă uit la Elena. Îi zâmbesc.

Până la sfârșitul zilei, magazinul Ghizelei e transformat. Ferestrele sunt încă acoperite cu scânduri, dar pereții sunt vopsiți și insultele împotriva evreilor au dispărut. Nu e o lucrare profesionistă, dar suntem mândri de ceea ce am reușit să facem. Am scris în locul cuvintelor urâte mesaje de speranță și solidaritate, transformându-i într-un fel de operă artistică ce reprezenta poziția noastră împotriva nedreptății și a lipsei de toleranță. Cu toții suntem oameni, indiferent de unde ne tragem. Știm că gestul nostru e unul mic, precum o picătură într-un ocean, și că atacurile și persecuțiile evreilor vor continua. Dar suntem împăcați că, deși suntem niște copii, prin acțiunea noastră ne-am făcut auziți.

Soarele apune peste București. Din fericire este încă o seară în care nu sună nicio alarmă. Colegii se duc acasă și, într-un final, Elena pleacă și ea. Este târziu. Eu n-am chef să plec. Știu că acasă o să mă cert din nou cu tata și că o să fiu pedepsit. Că doar el e adultul și până la 18 ani stau în casa lui, deci fac ce zice el. La un moment dat, în interiorul magazinului proaspăt renovat, apare Madam Batiște care privește în jur cu uimire.

„Doamna Ghizela! Sunteți bine?”, o întreb.

„Băietule, ce-ai făcut aici?”, îmi spune ea cu lacrimi în ochi.

„Am venit cu niște prieteni să dăm o mână de ajutor. Nu a ieșit ca înainte, dar…”

„E mai mult decât mi-aș fi putut imagina”, răspunde bătrâna.

Madam Batiște pune ușor mâna pe umărul meu.

„Băietule, în vremurile astea, e nevoie de mult curaj să te ridici pentru ceea ce crezi”.

„Măcar atât să fac și eu pentru ce m-ați învățat”.

Bătrâna îmi zâmbește și se așează lângă mine.

„Ai o inimă bună. Și una puternică. Sunt tineri ca tine care aduc lumină în aceste vremuri întunecate. Îmi dai speranța că într-o zi, lucrurile se vor schimba în bine”.

„Credeți? Credeți că se vor schimba?”, o întreb eu, nefiind sigur că vom prinde vreodată vremuri mai bune.

„Schimbarea este un proces lent, dragul meu băiet. Dar începe cu fapte mici, ca ceea ce ai făcut tu aici. Nu doar că ai reparat un magazin; ai reparat o bucată din sufletul meu”.

„Mi-aș fi dorit să fi putut face mai mult”, îi spun eu, încă dezamăgit că nu reușisem să readucem magazinul la forma lui inițială.

„Nu subestima niciodată puterea faptelor mici”.

Madam Batiște se apropie de un sertar și scoate de acolo o cărticică. Printre paginile îngălbenite de vreme, găsește un medalion în forma unei mâini. Este o Hamsa, simbolul protecției pentru evrei. Bătrâna se apropie de mine și îmi dă medalionul.

„Cea mai întunecată oră este chiar înainte de zori. Am medalionul ăsta de la mama mea. Mi-a spus că mă va ajuta să trec prin întuneric. Oricât de dens ar fi el. Eu n-am copii. Mi-ar părea rău să se irosească”.

Copleșit de emoții iau medalionul și îl pun la gât. O îmbrățișez pe Madam Batiște și îmi iau rămas bun de la ea. Dar înainte să plec, o întreb un ultim lucru.

„Doamnă, am o curiozitate. Magazinul se numește Tikvah. Mereu m-am întrebat ce înseamnă?”

Madam Batiște îmi zâmbește.

„Speranță”.

 

Lectura: Marcelo Cobzariu