Dansul Ursoaicei Ep.1

Povestea noastră începe într-o iarnă friguroasă de decembrie, cândva în anii 1970. Mai exact, într-o scorbură ascunsă în inima pădurii aflată la poalele munţilor Bucegi. Aici s-a născut Aliona, un pui de urs carpatin. Ea era fiica lui Vulcan, regele pădurii. Aliona s-a născut în mijlocul iernii, pentru că, în general, urşii se nasc iarna, în timpul hibernării. Aliona era foarte mică, mai mică decât orice pui de urs care se născuse vreodată în regatul lui Vulcan. Flora, mama ei, era foarte îngrijorată când vedea că micuţa Aliona abia reuşea să mănânce lapte şi să respire. Era clar că puiul de urs era bolnav. 

Atunci Vulcan l-a chemat la el pe Zorilă, cel mai de nădejde ajutor al lui. Zorilă era o veveriţă agilă care ştia pe de rost regatul şi putea să ducă mesajul regelui tuturor animalelor cu o viteză uluitoare. 

„Caută printre animale pe oricine ar putea să-mi vindece fiica. Grăbeşte-te, Zorilă! Nu ştiu cât timp o să mai reziste micuţa”, spuse regele urs îngrijorat. 

Zorilă a străbătut pădurea în lung şi-n lat. A vorbit cu toate animalele pe care le cunoştea. De la cerbul cel bătrân care ştia toate plantele din pădure, până la vulturul sur care stăpânea cerurile. Nimeni nu avea curajul să vină la scorbura lui Vulcan ca să încerce să-i salveze fiica. 

Regele urs îşi dădea atunci seama că până şi cel mai puternic dintre conducători putea avea momente de neputinţă. Totul părea pierdut. 

Însă, într-o după-amiază, trei zile după ce trecuse solstiţiul de iarnă, la intrarea în scorbură îşi face apariţia o creatură micuţă de statură, cu o desagă în spate şi un toiag în mână. Zorilă este cuprins de bucurie şi-l anunţă imediat pe regele Vulcan că cineva sosise să-i ajute. 

Vulcan privea cu neîncredere cum o micuţă aricioaică bătrână pășeacu greu în peştera sa. Era Baba Lina, cea mai bătrână dintre aricii pădurii. Nimeni nu ştia cu exactitate ce vârstă avea aricioaica, dar unele voci susţineau că avea peste 100 de ani. Vulcan şi Flora nu credeau în legende, dar ce e drept, Baba Lina părea foarte, foarte bătrână. Cu riduri şi cearcăne, ţepi lungi şi blegiţi ce nu mai puteau înţepa pe nimeni, cu mers gârbovit şi lent, aricioaica se apropie de puiul de urs. O privea cu atenţie şi o mirosea cu grijă. Lăsă capul în jos şi, cu tristeţe, privi către părinţi. 

„Majestate, aveţi mulţi duşmani în pădure. Copila aceasta a fost blestemată”.

„Cum se poate aşa ceva?”, întrebă Flora, nevenindu-i să creadă.

„Nu poate să respire bine. Are nevoie de un descântec”, răspunse aricioaica.

„Îl poţi face?”, voia să ştie Vulcan. 

„Da. Dar are un preţ”.

„Totul are un preţ pe lumea asta, aricioaico”, spuse Vulcan enervat. „Sunt gata să îl ascult”. 

„Pot să vă vindec fata. Dar dacă îi voi ridica blestemul, trebuie să-l arunc asupra altcuiva din familie”, spuse Baba Lina. „Dacă micuţa o să trăiască, atunci voi, părinţii ei, veţi fi blestemaţi să nu mai aveţi alţi copii în afară de ea”.

Vulcan ieşi din peşteră nervos. 

„Nu pot accepta asta”, îi spuse el Florei. „Nu pot avea doar un singur copil, o fată. Asta înseamnă că următorul rege va fi dintr-un alt clan al urșilor. Nu putem renunţa la tron”. 

„Și putem renunţa la fiica noastră?”, îl întrebă Flora care veni după el să-l calmeze. 

Vulcan nu spunea nimic. Privea spre cerul înstelat şi ofta. Flora îl îmbrățișa, iar cei doi părinţi rămăseseră aşa o vreme, fără să-şi mai spună vreo vorbă. 

Apoi, cei doi urşi reveniseră în peşteră. Văzându-şi puiul suferind şi abia reuşind să respire, Vulcan acceptă propunerea aricioaicei. 

Baba Lina pusese lângă micuţa Aliona desaga pe care o purta în spate. Dinăuntru scoase nişte frunze pe care le sfărâmă într-un mic bolişor de lemn. Din frunze curse puţină sevă, iar aricioaica amestecă totul realizând un fel de pastă. Apoi luă câteva fire din blăniţa puiului de urs şi alte câteva din blana părinţilor. Le amestecă pe toate în bolişorul de lemn, în timp ce rosti următorul descântec:

„Fugi deochi, dintre ochi, că te-ajunge-o capră neagră, cu coarnele să te spargă, să te-azvârle peste mare, în pustiu, în depărtare, acolo să pieri, ca ziua de ieri, ca roua de floare, ca spuma de soare, iar puiul cel blestemat, să rămâie luminat şi curat. De boală scăpat”.

Aricioaica termină incantaţia. Apoi unge pieptul micuţei Aliona cu substanţa verzulie creată în bolul de lemn. Nimic. Nicio reacţie. Puiul de urs era la fel de bolnav şi de firav. Vulcan se enervă şi tună spre aricioaică.

„Ce-ai făcut, vrăjitoareo? Ce-a fost asta?”

„Un descântec, majestate”.

„Mi-ai vândut speranţe deşarte! Eu n-am nevoie de descântece şi de vrăji! Am nevoie să o vindeci pe Aliona!”

„Răbdare, sire. Vraja îşi va face efectul peste două răsărituri”.

„N-o să mai reziste atâta vreme”, spuse plângând Flora. Ursoaica îşi lua în braţe puiul şi-l vedea mai slăbit decât era înainte. 

„Ne-ai păcălit!”, tună Vulcan şi-i lovește cu putere bolul de lemn, împrăştiind substanţa verde pe jos. „Dispari de aici, vrăjitoareo! Să nu te mai prind în regatul meu cu vrăjile tale că te omor!” 

„Sire, trebuie răbdare”, explică Baba Lina. „Nu funcţionează imediat. Trebuie timp” 

„Uită-te la ea!”, spuse Vulcan arătând spre Aliona care zăcea în braţele mamei sale. „Nu mai are timp”.

Aricioaica vedea că nu avea cu cine să se înţeleagă, aşa că îşi ridică bolişorul de lemn, îl pune înapoi în desagă şi iese din peştera urşilor, dispărând în pădure. 

A doua zi de dimineaţă, micuţa Aliona începea să se însănătoşească. Ca prin minune, acum mânca şi respira mai bine. Aşa cum promisese aricioaica, peste două răsărituri Aliona se vindecase complet. Blestemul era rupt, iar descântecul Babei Lina îşi făcea efectul. 

Fericit până peste măsură, Vulcan pleacă în căutarea aricioaicei pentru a-şi cere iertare, însă nu reușește să o găsească. Il roagă pe Zorilă să dea sfară în ţară printre animalele pădurii, astfel încât aricioaica să fie adusă la el pentru a fi recompensată. Degeaba. Dezamăgită de felul în care Vulcan se comportase cu ea, Baba Lina părăsise pădurea şi nimeni n-a mai auzit nimic de ea.  

Iar fericirea lui Vulcan avea să dureze foarte puţin. Chiar dacă Aliona era acum sănătoasă, el nu mai putea avea alţi urmaşi. Stia că atunci când luna avea să fie acoperită de umbra soarelui, un nou rege avea să domnească peste pădure, iar acest rege avea să fie din alt clan al urșilor.

–

Anii au trecut şi Aliona a crescut. Devenise un ursuleţ sănătos, plin de energie şi chef de joacă. Era mereu dornică să înveţe lucruri noi, aşa că stătea tot timpul pe lângă părinţii ei pentru a învăţa lucrurile pe care le făceau de obicei urşii. Astfel că, într-o zi călduroasă de vară, Aliona pleacă împreună cu tatăl ei, Vulcan, să înveţe a pescui. 

Cei doi urşi ajunseseră la un pârâu din marginea pădurii, lângă o cascadă spectaculoasă. Aici, Vulcan intră în apa rece ca gheaţa şi începe să se uite de jur împrejur. 

„Haide, Aliona!”

Micuţa ursoaică ezită să intre în apa rece ca gheaţa. Tatăl se amuză de teama ei şi începe să o stropească în joacă. 

„Vin, vin!”, spuse Aliona în timp ce păşea cu grijă în apă. 

Ajunge lângă Vulcan şi începe să se uite în jos. Își vedea reflexia în luciul apei. Era prima oară când vedea cum arăta. Era o ursoaică mică de statură, dar puternică, cu ochi maro spre verde, o trăsătură rară printre urşii carpatini.  

„Unde-s peştii?”, întrebă Aliona privind de jur împrejur, simţind mirosul de peşte proaspăt.

„Vino cu mine!”, îi spuse Vulcan în timp ce pornea spre cascadă. „Păstrăvii înoată în apa rece şi sunt împinşi în aval de către curenţii râului. Cu cât parcurg o distanţă mai mare, cu atât sunt mai obosiţi. De aia, cel mai bun loc de pescuit este aici, unde se revarsă apa. Uite. Vezi?”

Aliona vedea cum mai mulţi păstrăvi erau împinşi de curent prin faţa ei. Se aplecă spre apă şi încercă să prindă unul, dar nu reuşi. Peştele a fugit de pericol imediat ce l-a văzut că se apropie. 

„Trebuie să ai răbdare, Aliona! Să stai nemişcată, astfel încât peştele să creadă că eşti o piatră şi să nu se teamă de tine”,îi explică Vulcan.  

Aliona încearcă să rămână nemişcată, aşa cum îi spusese tatăl ei. Câţiva păstrăvi se apropiară de picioarele urşilor. Aliona era uimită de punctele colorate care le creşteau pe solzi. Până să se dezmeticească, Vulcan prinsese deja un păstrăv.

„Vezi? Uşor”.

Aliona încercă din nou să prindă un peşte. Nu reușea nici de data asta.

„Poate pentru tine”, spuse Aliona îmbufnată.

„O să reuşeşti, o încurajă tatăl” Tot ce îţi trebuie e răbdare, antrenament şi încredere în tine. 

Cei doi urşi au petrecut întreaga după-amiază la pârâu şi au prins peşti. Mai mult Vulcan. Aliona se mulţumea cu antrenamentul şi cu câţiva păstrăvi delicioşi pe care îi oferi tatăl ei. 

„Când o să cresc mare, o să prind singură toţi păstrăvii ăştia. O să vezi!”, îi spuse Aliona tatălui său. 

„Deja ai făcut un prim pas în a reuşi. E important să ai mereu încredere în tine!” 

„Altfel cum? Doar sunt viitoarea regină a pădurii. Reginele trebuie să aibă încredere în ele!”, spuse râzând Aliona, ridicându-se în două lăbuţe simulând că este un urs fioros şi puternic. 

Vulcan se întristă brusc și o umbră de furie îi cuprinse chipul.

„Fetele nu pot fi regine în această pădure, Aliona”, i-o reteză pe un ton apăsat Vulcan.

„Dar de ce, tată?”, întrebă Aliona. ,,Mereu îmi spui asta, dar niciodată nu mi-ai spus de ce nu pot fi regină”.

„Pentru că aşa este tradiţia noastră. Lăsată aici din vremuri de demult. Atunci când regele pădurii nu are moştenitori bărbaţi, noul rege se va alege dintre primii născuţi ai celorlalte clanuri de urși”.

„Dar, tată. Tu eşti rege. Poţi face orice vrei în pădure. De ce nu schimbi tradiţia?”, întrebă Aliona. 

Vulcan se amuză de ideea fetei.

„Aliona, tradiţia nu poate fi schimbată. Niciodată. Dacă schimbăm sau uităm tradiţia, atunci noi vom dispărea din pădure. Ea ne-a fost dată de străbunii noştri. S-o păstrăm şi s-o ducem mai departe. Este parte din noi şi suntem parte din ea. Fără tradiţie, am fi doar o turmă de oi fără păstor. Și ştii ce se întâmplă cu oile atunci când se aventurează în pădure fără păstor?”

„Nu”, răspunse Aliona.

„Sunt mâncate de urşi!”

Vulcan începe să râdă. Aliona nu prea şi-a dat seama ce voia să spună tatăl ei, dar înţelesese că cel mai important lucru al vieţii în pădure era să respecte o lege din trecut, denumită sofisticat tradiţie. Nu conta că nimeni nu ştia cine şi de ce făcuse această lege, ea trebuia respectată orbeşte. Iar Aliona nu înţelegea cum de animalele pădurii respectau cu atâta stricteţe ceva despre care nu ştiau mai nimic. Voia să continue dezbaterea cu tatăl ei şi să afle mai multe lucruri despre legile pădurii, dar vedea cum Vulcan se dusese în apă pentru a mai prinde nişte păstrăvi. Aşa că decisese, ca pe moment, să-l lase în pace. 

–

În fiecare lună din an, atunci când pe cer strălucea luna plină, toţi reprezentanţii clanurilor urşilor se întâlneau într-o poiană la consiliul pădurii. 

La acest consiliu se adunau cele trei clanuri ale urşilor care vieţuiau în pădure din moşi strămoşi. Vulcan era rege peste celelalte clanuri, provenind din clanul urşilor de stejar. Apoi mai erau urşii din clanul de arţar şi urşii din clanul de brad. Cu aceştia din urmă, Vulcan avea multe conflicte, în special datorită lui Pogan, un urs cu care fusese prieten în copilărie, dar care îi devenise duşman, fiindcă îl invidia pe Vulcan și voia să-i ia locul. 

La consiliul pădurii participau şi alţi reprezentanţi ai animalelor. Era prezent Zorilă, mesagerul regelui Vulcan, Fungus, regele mistreţilor şi bătrânul Torgos, o acvilă de munte, căpetenia tuturor zburătoarelor din ţinut, stăpânul cerurilor. 

„Cât o să mai răbdăm abuzurile oamenilor?”, luă Pogan cuvântul pe un ton furios. „Majestate?”, accentuă Pogan. 

Mereu ezita să îi spună lui Vulcan ,,majestate”. Era forţat de împrejurări, dar pentru el Vulcan era doar un urs din alt clan şi nu regele pădurii. 

„Pogan, am discutat şi în consiliul trecut acest lucru”, răspunse calm Vulcan. „Decizia mea rămâne neschimbată”.

„Aşa este şi am discutat şi în multe alte consilii despre ce fac oamenii în pădure, dar acum s-a mers prea departe. Au defrişat mai bine de jumătate din pădurea de pe tărâmul mistreţilor. Dacă o să continue aşa, o să-i lase fără casă. Spune tu, Fungus!”, declamă Pogan în faţa celorlalte animale şi-l invită pe regele Mistreţilor să ia cuvântul. 

Fungus era un mistreţ destul de bătrân, cu un rât proeminent şi doi colţi vânjoşi, cu o blană aspră prin care se puteau observa urme de noroi şi scaieţi. El era cel mai mare exemplar de mistreţ din întreaga pădure şi niciunul dintre ceilalţi porci din ţinut nu reușiseră să-l învingă în luptă directă. În ciuda acestei longevităţi la conducerea mistreţilor, Fungus nu era prea inteligent. El compensa prin forţa brută, dar dacă îşi folosea mintea, chiar şi o veveriţă precum Zorilă îl putea păcăli. Fiindcă mistreţii erau mulţi, Pogan se aliase cu ei şi îi învrăjbise împotriva regelui Vulcan. Știa că dacă se va ivi vreun moment în care va avea nevoie de forţa unei armate, mistreţii erau cei mai potriviţi. Și nici nu era prea complicat pentru Pogan să-i aibă aproape, mai ales că pe teritoriul urşilor săi se găseau foarte multe conuri de brad, alimentul preferat al lui Fungus şi al armatei sale. 

,,Mulţumesc, respectabile urs!”, rosti sacadat şi răguşit porcul mistreţ cu un limbaj destul de lemnos. ,,Ne-au distrus casa, sire! Au tăiat toţi copacii pe care i-au găsit în cale. Aveau nişte arme îngrozitoare cu care făceau o gălăgie asurzitoare. Cu zimţi! Cădeau copacii unul după altul. Și apoi le tăiau ramurile şi trunchiurile le puneau în nişte aparate mari cu roţi. Încăpeau câteva zeci de copaci în aparatele alea. Și apoi au plecat. Și au venit din nou a doua zi. Și a treia zi. Și tot aşa, până când s-a ales praful de toate casele noastre”.

Vulcan şi celelalte animale din consiliul pădurii îl ascultau cu atenţie pe Fungus. 

„Asta o să se aleagă de toată pădurea!” interveni Pogan. „Praful! Dacă nu intervenim şi nu ne luptăm cu oamenii, o să trebuiască să ne găsim cu toţii altă casă”.

„Ai idee câţi oameni erau, Fungus?”, îl întrebă acvila Torgos pe porcul mistreţ. 

„Nu ştiu. Nu erau foarte mulţi, dar aveau armele alea cu zimţi care doborau copacii dintr-o mişcare”.

„Vedeţi? Nici nu erau mulţi”, interveni Pogan care era entuziasmat de ideea unui război cu oamenii. „O să fugă mâncând pământul doar dacă apărem vreo patru urşi în faţa lor. Îi putem lua prin surprindere atunci când revin să taie…”

„Destul, Pogan!”, se răsti Vulcan. „N-avem nicio şansă într-o luptă cu oamenii. Poate să reuşim să câştigăm o bătălie, dar atunci îi vom înfuria. Si vor veni cu arme mai mari după noi. Si vor fi mai mulţi. Si atunci noi vom fi omorâţi cu toţii”.

„Și atunci, ce propui?”, întrebă Fungus care părea a nu fi de acord cu Vulcan. „Dacă o să rămânem pasivi la ce fac oamenii, vom muri oricum, pentru că rămânem fără pădure”. 

Animalele din consiliu păreau din ce în ce mai îngrijorate de soarta casei lor. Pogan simţea că Vulcan era încolţit şi continua să susţină ca animalele să atace oamenii. 

„Dacă adunăm toţi mistreţii la un loc, împreună cu cei mai puternici urşi ai tuturor clanurilor, dacă ne unim toate animalele, oamenii n-au nicio şansă!”, spuse Pogan. „În clanul urşilor de brad avem mulţi războinici”. 

„Sunteţi nişte netoţi!”, le-o reteză acvila Torgos. „Voi n-aveţi aripi. N-aţi văzut niciodată de sus cum arată tărâmul oamenilor. Sunt mii. Sute de mii. Au arme şi nu ezită să le folosească dacă e nevoie. Sunt inteligenţi, egoişti şi răi. Nu se gândesc decât la binele lor şi nu-i interesează de celelalte vieţuitoare. Taie copacii ca să îşi facă din ele case şi unelte, şi arme. Pe noi, cei cu aripi, nu ne pot învinge aşa uşor, dar voi sunteţi în pericol. Ascultaţi-l pe Vulcan. Nu atacaţi oamenii. Dacă vă puneţi în calea interesului lor, nici nu vă imaginaţi de ce sunt capabili”.

„Ajunge!”, spuse Vulcan. „Decizia mea nu se schimbă. Animalele pădurii nu vor ataca oamenii. Noi nu suntem ca ei. Zorilă. Trimite mesajul meu către toate vieţuitoarele din regat!” îi porunci Vulcan mesagerului său de încredere. 

Vulcan se întoarse cu spatele la animale şi voia să plece spre pădure. 

„Și atunci, majestate…”, spuse apăsat Pogan, „Ce ne facem dacă oamenii vor continua să taie copacii şi să ne distrugă casele? Punem umărul şi îi ajutăm?”

„Atunci o să plecăm, Pogan. O să părăsim pădurea şi ne vom muta în codrii de dincolo de munte, aşa cum au făcut-o haitele lupilor”.

Animalele erau consternate de ceea ce le spusese Vulcan. Pentru majoritatea animalelor din pădure, aceasta era singura lor casă. Unele dintre ele nici măcar nu puteau trăi în altă parte. Codrii de dincolo de munte erau foarte departe. Urşii s-ar fi descurcat să ajungă acolo, dar pentru alte animale ar fi fost imposibil. De aceea, decizia regelui urs nu era unanim acceptată. De altfel, în afară de acvila Torgos, celelalte animale deveniseră extrem de nemulţumite de domnia lui Vulcan şi de faptul că acesta nu părea interesat să apere pădurea. Iar Pogan simţea asta. 

–

În timp ce adulţii erau ocupaţi cu treburile lor la consiliul pădurii, copiii urșilor erau fericiţi. Erau în total patru ursuleţi: Aliona, Hrib, Bazil şi Crai, fiul lui Pogan. Aliona era singura fată din grup, dar era cea mai curajoasă. Ea venea mereu cu ideile cele mai năstruşnice şi cu jocurile cele mai distractive. Dintre toţi puii de urs, Crai era prietenul ei cel mai bun. Se înţelegea bine cu Hrib şi Bazil, dar Crai era mai mic şi la jocuri trebuia mereu să îl ajute. Asta îi apropiase destul de mult pe cei doi ursuleţi şi chiar dacă se vedeau rar, ei erau foarte buni prieteni. Evident, ascundeau asta în faţa adulţilor, pentru că ştiau prea bine de rivalitatea dintre Vulcan şi Pogan.

Cei patru ursuleţi se adunaseră în faţa unui stejar bătrân şi destul de uscat. Cu toţii priveau în sus către un stup de albine sălbatice. 

„V-am zis, v-am zis că am simţit miros de miere!”, spuse ursuleţul Hrib. „Uite ce mare e stupul ăla!”

„Și ai tu curaj să urci până acolo?”, întrebă Bazil.

„De urcat eu am curaj să mă urc, dar mi-e frică de albine”, ezită Hrib. 

Stupul era populat de sute de albine sălbatice. Mai micuţe decât albinele obişnuite, cu aripi transparente şi subţiri, fără dungi şi cu un cap mare, albinele sălbatice îşi făcuseră stupul într-o scorbură voluminoasă a stejarului aflată la o înălţime destul de mare. 

„N-ajungi nici până la jumătea stejarului”, îl tachină Aliona pe Hrib. 

„Și tu ajungi?”, răspunse zeflemitor Hrib. 

„Dintr-o suflare”, spuse încrezătoare Aliona. 

„Atunci hai să te vedem!”, o îndemnă Crai. 

„N-ai curaj!”, spuse şi Bazil. „Căţăratul în copaci e treabă de bărbaţi!”

Aliona se amuza teribil. 

„Și unde-s bărbaţii? Că eu văd doar trei ursuleţi pricăjiţi care salivează după miere, dar le e frică de albine!”, îi tachină Aliona. 

Apoi, vrând să le demonstreze că era curajoasă îşi luă elan şi se repezi spre scoarţa copacului. Se urcă cu agilitate pe trunchi, folosindu-se de ghearele lăbuţelor. Reuşise să se caţere până pe la jumătatea distanţei, când a început să obosească. 

„Haide Aliona, mai ai puţin!”, o încurajă Crai.

„N-o să reuşească!”, îi spuse Bazil lui Hrib. Apoi strigă către Aliona: „Hai că poţi!”

Aliona se opri puţin din ascensiune. Ghearele îi alunecau în jos, lăsând urme prin scoarţa copacului. Părea că nu mai poate urca. Dar Aliona era o ursoaică ambiţioasă, aşa că îşi încordă toţi muşchii labelor, puse un picior pe o ramură şi îşi recăpătă stabilitatea. Se odihini câteva clipe şi apoi continuă ascensiunea. Ajunse, într-un final, la stup. 

Privea atentă spre scorbură şi vedea cum albinele roiau de jur împrejur. Aliona privea în jos şi îi vedea pe cei trei ursuleţi cum se uitau spre ea, fără să aibă încredere în curajul ei. Aliona îşi luă inima în dinţi, se apropie de stup şi închise ochii. Băgă lăbuţa în scorbură, vrând să fure miere, dar gestul ei a alarmat albinele. Nici nu a apucat să ia miere pe gheruţă, că Aliona a fost atacată de un roi întreg de albine foarte supărate. 

„Au! Au!”, țipă Aliona care resimţea înţepăturile albinelor peste tot. Ursuleţii de jos se amuzau teribil. Dar momentele de veselie se transformaseră în momente de panică, atunci când Aliona, încercând să scape de asediul albinelor, alunecă de pe ramura stejarului şi cade de la o înălţime considerabilă. 

„Aliona! Aliona!”, strigară ursuleţii, venind imediat către Aliona care era căzută pe un covor de frunze, aflat lângă trunchiul stejarului. Albinele se întorseseră la stupul lor, acum că inamicul fusese eliminat. 

Ursuleţii se strânseseră în jurul Alionei. Aceasta era nemişcată. Crai era disperat că Aliona nu reacţiona la niciun stimul. Bazil o împinse uşor cu gheara. Nicio reacţie. 

„Sunt bine!”

Deodată, lângă ursuleţi, a apărut o vulpe. Era vicleana Eris, o vulpe şireată de care se fereau toate animalele din pădure. Vulcan fusese păcălit de Eris, care furase întreaga rezervă de mâncare a urşilor de fag, aşa că o izgonise din regat. Dar Eris nu plecase şi se ascundea prin pădure, mereu gata să fure nişte mâncare sau să păcălească nişte animale. 

„Ce-aţi păţit vitejilor?”, întrebă vulpea Eris văzându-i pe cei patru. 

Aliona a recunoscut-o imediat pe Eris şi știa că Vulcan ar fi fost foarte supărat pe ea dacă ar fi aflat că vorbeşte cu vulpea cea şireată. 

„Treaba noastră”, spuse Aliona, încercând să se ridice de pe jos. 

„Am vrut doar să luăm nişte miere de-acolo de sus”, explică Crai. 

Vulpea Eris a privit în sus, spre stupul de albine, şi apoi către ursuleţi. 

„Nu v-au spus părinţii voştri că e periculos pentru urşi să se caţere în copaci atât de înalţi?”, le spuse vulpea Alionei. 

„Dacă aţi vrut să furaţi mierea, înseamnă că vă e foame”, spuse vulpea, privind către Crai, Hrib şi Bazil. 

Cei trei dădeau din cap, entuziasmaţi. 

„Ce-aţi zice dacă v-aş duce într-un loc unde veţi găsi carne din belşug?”, îi întrebă Eris. 

„Carne? Ce fel de carne?”, întrebă Bazil. 

„Porc. Oaie. Aţi mâncat vreodată?”

„Nu. Dar mi-a povestit tata cât e de delicioasă carnea de porc. Zicea că a mâncat din asta pe vremuri, când urşii coborau în tărâmul oamenilor şi găseau de toate acolo”, spuse entuziasmat Hrib. 

„Exact. Oamenii au carne delicioasă! Dacă veniţi cu mine, vă duc într-un loc unde o să găsiţi carne de porc şi puteţi mânca pe săturate. Eu chiar de-acolo vin”, le spuse Eris. 

„Serios?”, întrebară miraţi ursuleţii, tentaţi să accepte propunerea vulpii. 

„Și acolo n-or să fie oameni?”, întrebă Aliona. 

„Cum să fie oameni? V-aş duce eu vreodată într-un loc cu oameni? Nu aş îndrăzni să pun în pericol copiii tuturor şefilor de clan ai urşilor. Nu. Locul acesta e o poiană unde am găsit multă carne lăsată în urmă de oameni. Nici ţipenie de ei pe-acolo. Haideţi să vă arăt!”

Vulpea voia să pornească la drum, iar Hrib, Bazil şi Crai s-au hotărât s-o urmeze. Aliona se pusese în faţa lor. 

„Nu mergem nicăieri, Eris! Tata mi-a spus să nu avem de-a face cu tine. O să avem probleme dacă venim cu tine”.

„Bine, treaba voastră atunci. Mă voi duce doar eu să mă înfrupt din bunătatea aceea de carne. O să mă gândesc la voi când o să rod o pulpă suculentă de purcel”.

Auzind cum îi ademenea vulpea, Hrib, Bazil şi Crai salivau deja la gândul unui ospăţ cu carne de porc. 

„Venim cu tine.”, spuse Hrib hotărât. „Vrem şi noi să mâncăm carne!”

„Nu… Hrib, stai!”, încercă Aliona să-i oprească. În zadar. 

„Dacă n-ai curaj să mergi acolo unde-s oameni, înţelegem. Noi avem curaj”, spuse Bazil, tachinând-o.

„Haide, Aliona! N-o să păţim nimic. Nu îţi plac ţie aventurile?”, spuse Crai. „Nu mergem pe tărâmul oamenilor, n-are cum să fie periculos. Dar îţi dai seama? O să fie o aventură. Te rog! Vino cu mine, nu mă lăsa singur cu ăştia doi!”

Aliona a rămas puţin pe gânduri. 

„Treaba ta. Hai să mergem, vulpe!”, spuse Bazil. 

Cei trei ursuleţi porniră la drum în spatele vulpii. Aliona îi privea cum se îndepărtează. Îşi analizează lăbuţa lovită. Vede că e mai bine şi că poate merge. Aşa că pornește în urma celor patru şi, în scurt timp, îi ajunge din urmă. 

„Ce bine că ni te-ai alăturat!”, spuse vulpea Eris. „Parcă festinul n-ar fi avut niciun farmec fără fiica regelui pădurii”.

Aliona nu o bagă în seamă pe Eris. Se apropie de Crai şi îi zâmbește. 

„Mulţumesc!”, șopti Crai. 

„Întotdeauna împreună, niciodată singuri, nu?”, spuse Aliona, râzând. 

–

Vulpea Eris îi condusese pe cei patru ursuleţi prin pădure. Se îndepărtaseră destul de mult de zona care le era cunoscută. 

„Mai avem mult de mers? Nu recunosc locurile astea!”, întrebă Aliona.

„Cum, majestate? Eşti fiica regelui pădurii şi nu ştii locurile astea? Vai, ar trebui să-i spui tatălui tău că trebuie să se plimbe cu tine mai des prin regat. Cum o să poţi conduce o pădure dacă nu o cunoşti ca pe propria ta peşteră?”, răspunse Eris.

„Ea n-o să fie regină. Fetele n-au voie să conducă regatul. Așa e tradiția!”, explică Bazil. 

„Dar poate devin eu rege!”, replică Hrib. 

„Sau poate o să schimbe tata tradiţia şi eu voi fi regină”, interveni Aliona. 

În faţa celor cinci a apărut un luminiş. Arborii se răreau şi ursuleţii puteau zări o pajişte de flori şi foarte multă iarbă verde. 

„Sssst! Ne apropiem”, le şopti vulpea. „Faceţi linişte!” 

Ursuleţii nu mai scoteau nicio vorbă. S-au oprit cu toţii în apropierea unor tufe. Din acel loc puteau vedea foarte bine întregul luminiş. Linişte deplină. Se auzea doar foşnetul frunzelor care se mişcau în urma adierii vântului. Din când în când, ursuleţii auzeau zgomotul unei ciocănitori care îşi făcea cuibul într-un copac. 

„Uitaţi acolo. Vedeţi?”

Eris le-a arătat ursuleţilor o zonă cu verdeaţă în care curgea un mic pârâiaş. Acolo, pe o piatră impunătoare, se află trupul neînsufleţit al unui purcel domestic. Ursuleţii priveau cu mirare. Nu mai văzuseră niciodată aşa ceva. 

„Un purcel! Ce bine miroase!” spuse Bazil, pofticios. 

„La masă!”, exclamă, bucuros, Crai. 

„Staţi aşa!” spuse vulpea. „Trebuie să mă asigur că sunteţi în siguranţă. Rămâneţi aici”.

Eris iese din ascunzătoare şi începe să cerceteze împrejurimile. Se îndepărtează atât de mult, încât dispare din raza vizuală a ursuleţilor. Aceştia aşteptară ce aşteptară, dar vulpea nu se mai întoarse.

„Hai să mergem să mâncăm, dă-o încolo de vulpe!” spuse Hrib, gata să se repeadă spre carnea proaspătă din luminiş. 

„Eşti sigur că nu vrei să aşteptăm vulpea?” întrebă Crai.

„Ce s-o aşteptăm? Nu vezi că nu se mai întoarce. O fi găsit altceva de mâncare”, răspunse Hrib.

„Sau ne-a păcălit”, spuse Aliona. 

„Cum să ne păcălească? Tu nu vezi că porcul e acolo? Gata să-l înfulecăm?”, spuse Hrib.

„Putem să nu mai vorbim? Mi-e foame!”, spuse Bazil fără să-şi poată dezlipi privirea de la carnea din luminiş. 

„Că bine zici, Bazil. Hai să mergem!”, spuse Hrib şi iese din ascunzătoare. 

Bazil îl urma îndeaproape. Crai porni şi el în urma celor doi, fiindu-i şi lui destul de foame. Aliona nu avea ce să facă, aşa că iese ultima din ascunzătoare şi pornește pe urmele prietenilor ei. 

Cei patru ajunseseră la piatra pe care era aşezată carnea de porc. Hrib şi Bazil se năpustiră asupra mâncării şi începură să mănânce cu pofta. Crai veni şi el. Aliona, care încă şchiopăta puţin, ajunsese în apropierea pietrei şi se opri. Ceva nu era în regulă. Simțea în nări un miros ciudat. 

„Haide şi tu, Aliona!”, îi strigă Crai, cu gura plină. 

Aliona nu venea. Continuă să simtă un miros ciudat. Era un miros aspru, uşor mucegăit, ceva ce nu mai simţise vreodată în pădure. 

Când a dat să se apropie de carnea de porc, un zgomot puternic se auzea dinspre pădure. O explozie. BANG! 

Un glonţ ricoşă în piatra pe care era carnea de porc. Scânteia glonţului şi zgomotul făcut de acesta îi sperie pe ursuleţi. 

BANG! 

Încă un glonţ. Aproape că-l lovi pe Bazil. Acesta îşi mişcă una dintre lăbuţe şi fără să vrea reuşise să evite o tragedie. 

„Oameni! Fugiţi!” strigă Aliona şi o rupe la fugă spre pădure. 

BANG! BANG! BANG! 

Alte gloanţe erau trase înspre cei patru ursuleţi, fără nicio urmă de milă. Aceştia fugeau cât puteau de repede. 

BANG! 

Un glonţ îl lovi razant pe Crai, într-unul dintre picioare. Crai se împiedică şi cade. 

„Crai!”, strigă Aliona. 

lectura: Karina Jianu

sound editor: Sebastian Crețu