A fost odată ca niciodată, într-un sat micuț de la marginea unei păduri, un vițel pe nume Michi. El era un vițel special, nu doar pentru că avea pielea albă cu picățele maro, ci pentru că îi plăcea foarte mult să citească. În timp ce ceilalți viței alergau și se jucau pe câmp, Michi prefera să se așeze la umbra unui copac bătrân și să se piardă în cărți de tot felul. Citea despre aventuri fantastice, despre alte animale din pădure și, mai ales, despre prietenie și curaj.

Michi avea și o surioară pe nume Mimi, o vițelușă cu pielea albă și picățele negre. Ea era mai mică și încă îi plăcea să bea laptele de la mama lor, dar îl iubea pe Michi pentru poveștile pe care i le citea în fiecare seară. Michi avea un talent deosebit nu doar pentru a citi, ci și pentru a scrie. În fiecare zi, scria povestiri inspirate de animalele din jurul lui – de la iepurașul săltăreț din poiană la bufnița înțeleaptă care veghea de sus.

Curând, Michi a devenit cunoscut în toată pădurea drept cel mai bun povestitor. Animalele veneau din toate colțurile să asculte poveștile lui minunate. Erau atât de captivante încât chiar și cele mai timide creaturi, cum ar fi ariciul sau veverița, se strângeau curioase să-l asculte.

Însă, într-o zi, în pădure și-a făcut apariția un vulpoi viclean pe nume Victor. Victor era cunoscut pentru faptul că reușea întotdeauna să obțină ceea ce voia, folosindu-se de istețimea și de viclenia sa. Când a aflat de talentul lui Michi, vulpoiul s-a gândit că ar putea profita de asta. Fără să stea pe gânduri, a început să-i fure poveștile.

În fiecare noapte, Victor se furișa în locul secret al lui Michi, unde acesta își păstra caietele cu povestiri. Le lua, le citea și apoi le spunea animalelor din pădure, pretinzând că el este autorul. La început, Michi nu și-a dat seama. Observa doar că animalele erau mai puțin interesate de poveștile lui și că toți vorbeau despre cât de „talentat” era vulpoiul Victor.

Când Michi a descoperit adevărul, s-a întristat foarte tare. Cum putea să lupte cu cineva atât de viclean? „Nu voi mai putea niciodată să scriu povești mai bune decât ale lui Victor,” se plângea el.

Mimi, surioara lui, care mereu știa cum să-l încurajeze, i-a spus cu blândețe: „Michi, să scrii nu înseamnă să te grăbești sau să învingi pe cineva. Să scrii înseamnă să îți pui sufletul pe hârtie. Poveștile tale sunt unice pentru că vin din inima ta. Victor poate să îți fure cuvintele, dar nu poate să îți fure imaginația.”

Cuvintele lui Mimi i-au dat lui Michi curajul de a continua. În loc să renunțe, Michi a început să scrie din ce în ce mai mult. A creat noi povești, mai frumoase și mai complexe, inspirate din întâmplările adevărate din viața lui și din iubirea pe care o avea pentru surioara lui și pentru prietenii din pădure. Scria nu pentru a fi cel mai bun, ci pentru bucuria pe care o simțea când punea ideile pe hârtie.

Vulpoiul Victor, deși continua să încerce să-i fure povestirile, nu mai reușea să capteze atenția animalelor. De fiecare dată când spunea o poveste furată, animalele simțeau că lipsește ceva, o scânteie pe care doar Michi o putea oferi. Poveștile lui Victor erau reci și lipsite de viață, pentru că nu veneau din inima lui.

Într-o zi, Michi a organizat un mare concurs de povestit, unde toate animalele au fost invitate. Victor, sigur de sine, s-a înscris și el. Când a venit rândul lui Michi, acesta a spus o poveste atât de frumoasă și de plină de emoție, încât toată pădurea a rămas tăcută, fermecată de cuvintele lui. Nici măcar vulpoiul Victor nu a avut ce să mai spună.

„Ai câștigat, Michi,” a recunoscut în cele din urmă Victor, cu capul plecat. „Poveștile tale sunt mai bune decât orice aș putea eu să fur.”

Michi a zâmbit. „Nu e vorba despre cine câștigă,” a spus el. „E vorba despre bucuria de a scrie și de a împărtăși poveștile cu ceilalți.”

Și astfel, Michi a continuat să scrie, nu pentru faimă, ci pentru prietenii săi și pentru mica lui surioară Mimi, care îl asculta mereu cu ochii mari și plini de admirație. Iar animalele din pădure știau acum că nu există povestitor mai talentat decât vițelul cu pielea albă și picățele maro, care scria din suflet.

 

lectura: Andreea Constantinescu