Dansul Ursoaicei Ep.3

O rafală de vânt suflă câteva frunze pe blăniţa Alionei. Uşor, uşor puiul de urs îşi deschisese ochii. Vedea în ceaţă. Deodată vedeo siluetă de urs brun apropiindu-se deasupra ei. 

„S-a trezit! Ți-am zis că se trezeşte!”, spuse ursul brun.

„Normal că se trezeşte, dacă era moartă o jupuiau si îi agăţau blana în restaurant. N-o aduceau aici”, se auzi o voce mai subţirică şi uşor grasiată din partea stângă a locului în care se afla Aliona.

„Tată?”, întrebă buimacă ursoaica.

Ursul brun de deasupra ei începe să râdă în hohote. 

„Tată, auzi! Bună dimineaţa!”

Ceaţa se ridica de pe privirea Alionei. Începea să vadă din ce în ce mai clar. Ursul care o privea de sus semăna cu tatăl ei, ba chiar era mai mare şi mai gras, dar avea o figură blândă şi veselă. Nu era nici pe departe fioros, în ciuda dimensiunii sale uriaşe. Aliona reușea cu greu să se ridice şi privea de jur împrejur. Era în ţinutul oamenilor, într-o curte aflată la intrarea într-o casă destul de mare, cu multe ferestre, mese şi scaune, cu un etaj şi acoperiş din lemn. În depărtare, zărea munţii şi pădurile. Casa ei. Dar drumul spre casă era blocat de cuşca în care se afla, un spaţiu îngust, cu bare de fier solide, uşor ruginite, dar de neclintit. 

„Unde sunt?”, întreabă Aliona.

„În Poiană!”, răspunse jovial ursul. 

„Poiană?”

„Poiana Braşov, desigur! Cel mai tare oraş de la munte!”

„Poiana Braşov?”, spuse nedumerită Aliona. 

„Noua ta casă”, spuse ursul. 

„Nu, nu. Stai aşa. Casa mea e acolo!”, spuse Aliona, indicând spre munţii şi pădurile care se vedeau în zare. 

„A fost, ursulico, a fost”, se auzi vocea subţire apropiindu-se de Aliona. 

Era un motan tărcat, cu ochii verzi, o ureche ciuntită şi o cicatrice vizibilă pe faţă, semn că purtase de-a lungul vieţii multe bătălii pentru mâncare în tomberoanele din staţiunea montană. 

„De acum casa ta este aici. Pe terasa restaurantului Ursu. Se potriveşte, nu? Că voi sunteţi urşi şi ăsta e restaurantul Ursu. Că doar nu era să îi zică Ursu şi în cuşcă să fie lupi.”

Motanul şi ursul brun începuseră să se hlizească. Alionei nu i se părea nimic de râs. Era captivă în această cuşcă şi nu ştia ce să facă. 

„Cum te cheamă?”, o întrebă ursul. 

„Aliona.”

„Drăguţ. Un nume nobil”, spuse ursul. 

„Sunt fiica regelui Vulcan! Cel mai puternic urs din clanul urşilor de stejar şi stăpânul tuturor pădurilor şi al animalelor”, declamă Aliona, încercând să îi intimideze pe cei doi. 

Ursul brun şi motanul se privesc preţ de câteva clipe. Apoi izbucnesc amândoi într-un râs isteric. 

„Ne scuzaţi, majestate!”, spuse ursul făcând o uşoară plecăciune. 

„Ne-aţi luat prin surprindere, iartă-ne pe noi! Dar v-am pregătit cel mai confortabil pat şi cele mai bune merinde!”, continuă amuzat motanul, arătându-i Alionei locul în care aceasta urma să doarmă, o zonă cu un morman de paie şi o strachină veche, ciobită, cu un lichid dubios de culoare galben-verzui cu un miros dezgustător de brânză stricată. 

Aliona se enervă. 

„Calmează-te ursuleaţo! Să ştii că aici nu există regi ai urşilor. Oamenii sunt regii”, îi spuse motanul. 

Aliona se duce aproape de barele de metal ale cuştii şi începesă le amuşine. Vede cum diferiţi oameni trec prin dreptul cuştii şi se uită la ea. Cei mai interesaţi păreau copiii. Aceştia îi făceau cu mâna şi aruncau către ea cu mere. 

„Fă-le şi tu cu mâna. Nu vezi că îţi dau mere?”, spuse ursul. 

„De ce aş face asta?”, întrebă Aliona.

„Pentru că dacă îi distrezi, oamenii sunt tare buni”, spuse ursul brun venind spre marginea cuştii. Aici se ridică în două lăbuţe şi începe să mormăie şi să le facă cu mâna copiilor care priveau spre cuşcă. Evident, gestul ursului a fost recompensat cu câteva mere roşii, proaspete, pe care ursul le-a devorat în câteva clipe. 

„O bunătate de nedescris, n-am ce zice. Dacă erau aşa de buni ne lăsau liberi, acasă la noi, în pădure”, spuse Aliona. 

„Eşti acasă, fetiţo. Obişnuieşte-te cu ideea!”, spuse motanul tărcat care se tolănise pe balustrada de la gardul aflat lângă cuşca celor doi urşi. 

„Staţi aşa, eu v-am spus cum mă cheamă. Dar voi cine sunteţi?”, schimbă Aliona subiectul. 

„Eu sunt Sică. Șeful restaurantului”, spuse motanul. „Oamenii au impresia că e restaurantul lor, dar de fapt tot ceea ce vezi aici este proprietatea mea.” 

„Deci eşti un fel de rege?”, întrebă Aliona.

„Hmmm, regele Sică. Îmi place cum sună. Da, putem spune şi aşa. Sunt regele!”

„Bine, majestate”, spuse ironic Aliona. „Atunci dacă sunteţi rege, puteţi porunci oamenilor să-mi dea drumul.”

„Ei, nu merge chiar aşa”, spuse motanul, întinzându-şi labele din faţă şi apoi căscând a lene. 

„Mă gândeam eu”, spuse Aliona. „Și tu? Cum te cheamă?”, îl întrebă pe ursul brun.

„Oamenii îmi zic Ursul Lache. Deci da, aşa mă cheamă. Lache”, răspunse ursul cu gura plină de mere. 

Aliona se aşeză pe jos şi privi deznădăjduită spre munţii din depărtare care fuseseră acoperiţi de o ceaţă densă. 

„Eu cred că, de fapt, am murit”, spuse Aliona. 

Lache şi Sică o priviră miraţi. 

„Cum să mori, fetiţă?”, întrebă motanul. 

„Tot ce îmi amintesc e că am fost înconjurată de oameni şi de câini, şi apoi cineva a tras în mine.”, povesti Aliona. „Deci am murit.”

„N-ai murit. Te-a salvat Corcodel”, spuse Sică. 

„Cine?”

„Corcodel. Puiul de om cu pielea mai închisă la culoare care fugise în pădure”, completă motanul. „L-ai ajutat să scape viu din pădure şi el te-a ajutat să nu devii o decoraţiune pe peretele din restaurant. E băiat fain Corcodel, dar a supărat pe mulţi că a vrut să fugă de la restaurant.” 

„A vrut să fugă? De ce?”, întrebă Aliona. 

„Lumea de pe-aici nu se poartă prea frumos cu Corcodel. Oamenilor nu le plac cei care au o culoare diferită a pielii”, îi explică Sică. 

„Da, dar a şi murit Nea Dinel, tatăl lui. Frumos mai cânta la cobză”, completă Lache şi începe să mormăie o melodie.

Aliona nu înţelegea mare lucru din ce-i spuneau Lache şi Sică, dar acum măcar ştia că puiul de om cu care se întâlnise în pădure avea numele Corcodel. Și că era diferit faţă de ceilalţi oameni şi pentru asta avea de suferit. Îl înţelegea perfect. Până la urmă, ea nu avea voie să fie regina pădurii pentru că era fată. 

„Cobză? Aşa se numeşte instrumentul acela?”, întrebă Aliona. 

„Da. A fost a lui Nea Dinel şi i-a lăsat-o moştenire lui Corcodel. Aşa e tradiţia la lăutari. Din tată în fiu, ei cântă”, explică Sică. Doar că nu ştiu cât a apucat Nea Dinel să-l înveţe ceva meserie pe ăl mic. S-a prăpădit tânăr, săracu’. De la inimă i s-a tras că era om bun, îmi dădea mereu să mănânc lapte şi brânză de la bucătărie. 

„Dar tu de unde ştii atât de multe?”, îl întrebă Aliona pe Sică. 

„Eu îi înţeleg”, explică motanul.

„Adică?”

„Adică le înţeleg limba la perfecţie. Sigur, nu pot să o vorbesc, dar am stat atâta vreme lângă oameni, încât ştiu exact tot ce vorbesc.” 

„De aia Sică e şeful!”, mormăi Lache. 

„Exact. Vrei să ştii ce zic şi ce plănuiesc oamenii? Îl întrebi pe Sică şi se rezolvă”, spuse mândru motanul, rânjind apoi către puiul de urs. „Ia, linişte, că vine tanti Galina cu mâncarea!”

În faţa cuştii îşi făcuse apariţia Galina, bucătăreasa restaurantului, o doamnă micuţă de statură, foarte îndesată, cu un cap rotund şi ochi bulbucaţi, dar cu o figură foarte plăcută şi amabilă. Galina ţinea în mâini o oală cu resturi de mâncare pe care o vărsa în strachinile celor doi urşi. Le spusese ceva, dar Aliona nu înţelegea. 

„A zis poftă bună, ursuleţilor!”, tradusese Sică vorbele bucătăresei. „În caz că voiai să ştii.”

Aliona se întinse pe jos. Se gândea la părinţii ei care probabil credeau că murise. Spera că Hrib reuşise să scape, dar nu era sigură. Poate că prietenul ei evitase gloanţele şi reuşise să se întoarcă acasă la Vulcan şi la Flora, dar chiar şi aşa, ei nu aveau de unde să ştie că ea era în viaţă. Apoi îşi aduse aminte de gloanţele care îl doborâseră pe Bazil şi începu să plângă. 

Lache şi Sică se uitau unul către celălalt. Lache părea îngrijorat de starea noii sale colege de cuşcă, dar Sică venise lângă el şi începuse să mănânce din strachina Alionei. 

Îşi revine ea. O să vezi.

–

Cămăruţa lui Corcodel se găsea în pivniţa restaurantului. Fusese cândva o boxă în care se depozitau lădiţe cu cartofi, dar acum era casa micului pui de om. Până când tatăl lui s-a prăpădit, Corcodel trăia cu el în gazdă, undeva la periferia Braşovului. În fiecare seară îşi însoţea tatăl la restaurantul Ursu, unde acesta era lăutarul preferat al turiştilor. Maestru’ al cobzei, Nea Dinel îi încânta pe meseni cu tot felul de cântece de pahar şi romanţe, transformând serile din restaurant în experienţe memorabile. Corcodel îl privea dintr-un colţişor al restaurantului unde stătea toată seara pe un taburet. Galina îi dădea să mănânce o farfurie de cartofi prăjiţi, iar micul pui de om cu piele închisă la culoare îşi privea tatăl cu admiraţie şi încerca să reţină cântecele pe care acesta le cânta. 

„Cândva, am să fiu un mare lăutar. Aşa, ca tata şi ca Fărâmiţă”, visa micuţul Corcodel. 

Pe unul dintre pereţii cămăruţei sale trona cel mai important obiect al său, după cobza moştenită de la tatăl lui, bineînţeles. Era o fotografie alb negru cu imaginea lui Fărâmiţă Lambru care cânta la acordeon. Fărâmiţă Lambru era unul dintre cei mai cunoscuţi lăutari din România. Acum era bătrân, dar în tinereţe se făcuse cunoscut publicului cântând alături de Maria Tănase, pasărea măiastră a cântecului românesc. Apoi, Fărâmiţă a început să încânte oamenii pe scenele Bucureştiului şi chiar a jucat şi în câteva filme. L-a cunoscut pe tatăl lui Corcodel când s-a întors dintr-un turneu din străinătate, iar Nea Dinel îi povestea mereu fiului său că întâlnirea cu marele Fărâmiţă i-a schimbat viaţa. Mereu în umbra marelui lăutar, tatăl lui Corcodel şi-a dorit să devină mai bun, aşa că la scurt timp după ce a stat alături de Fărâmiţă, a pornit pe cont propriu. Nu i-a reuşit. Norocul lui a fost că Dinu Postăvaru, patronul restaurantului Ursu, l-a angajat să cânte în fiecare seară în local. Altfel, atât Nea Dinel, cât şi fiul său ar fi murit, probabil, de foame. 

Deşi Nea Dinel era iubit de turişti, avea deseori certuri cu Postăvaru. Mereu se simţea discriminat de acesta, doar pentru că era de etnie romă. 

„Un ţigan n-o să câştige niciodată mai bine ca un dac de-al meu”, îi spunea mereu Postăvaru atunci când venea momentul salariului. ,,Dacă nu îţi convine treaba asta, eşti liber să-ţi iei puradelul şi să pleci.”

Aşa că Nea Dinel strângea din dinţi şi cânta pe sume derizorii. A avut o viaţă tristă, chiar dacă era cel mai vesel om atunci când cânta la cobză. De la greutăţile astea i s-a tras şi boala de inimă. Nu era lucru uşor să crească de unul singur un copil. Soţia lui, mama lui Corcodel, murise la naştere, iar bunicii lui au vrut să-l crească ei pe Corcodel, în şatră. Dar cum Dinel visa să devină un mare lăutar, l-a luat pe Corcodel şi nu s-a mai întors în şatră niciodată. 

Micuţul pui de om cu pielea închisă la culoare exersa la cobză. Stătea pe un taburet de lemn în cămăruţa lui, acolo unde mai era un dulăpior cu câteva haine ponosite şi un pat îngust. Lui Corcodel nu-i păsa că trăia în nişte condiţii în care niciun copil n-ar trebui să crească. Atâta timp cât avea cobza de la tata şi fotografia lui Fărâmiţă, el era mulţumit. 

Uşa de lemn se deschisese cu un scârţâit puternic ce-l făcu pe Corcodel să tresară şi să îşi întrerupă exerciţiul muzical. În cămăruţă îşi făcuse apariţia bucătăreasa Galina. 

„Cum eşti?”, îl întrebă ea.

Corcodel nu spunea nimic. Îşi relua zdrăngănitul la cobză. 

„Te cheamă şeriful”, spuse bucătăreasa. Șeriful era porecla pe care angajaţii restaurantului i-o dăduseră lui Postăvaru, în special pentru că avea un comportament de şerif. Toţi se temeau de el şi de firea lui vulcanică. 

„Ca să ce?”, întrebă zeflemitor Corcodel. 

„Da, crezi că mie-mi spune? E încă foc şi pară pe tine. Ai grijă ce scoţi pe gură, că la cât l-am văzut de nervos, să nu te scoată pe tine în şuturi de-aici.”

Corcodel îşi pusese tacticos cobza pe pat şi o urmă pe Galina. 

Biroul lui Postăvaru se afla la mansarda casei în care se afla Restaurantul Ursu. Ca să ajungi la el în birou, trebuia să urci mai multe trepte pe un culoar întunecat, fără ferestre. Pe pereţii acestui culoar al scărilor se regăseau diferite trofee de la partidele de vânătoare la care Postăvaru obişnuia să participe. Capete încornorate de cerbi, mistreţi şi urşi. Mulţi urşi. Unii mai mari, alţii mai mici, toţi cu gurile căscate şi luminate discret de lămpi atârnate pe pereţi, într-o imagine cu lumini şi umbre demnă de un film horror al anilor 70. 

Treptele se terminau brusc în faţa unei uşi masive de stejar, calea de acces în sanctuarul lui Postăvaru. Aici, masacrul animalelor de la vânătoare era continuat pe toţi pereţii. Fazani, vulturi, căprioare, dar şi cerbi, mistreţi, urşi şi chiar un râs erau trofeele adunate de patronul restaurantului în ceea ce părea o carieră îndelungată în partidele de vânătoare. Încăperea era spaţioasă şi chiar dacă avea un aer rustic, cu mobilier din lemn şi câteva canapele din catifea stacojie, cu un şemineu în care ardea mocnit focul, toate animalele împăiate transformau încăperea într-un mausoleu rece al unui stăpân malefic. Și, aşa cum se obişnuia în acei ani, pe peretele din spatele biroului lui Postăvaru se putea vedea un tablou mare înfăţişându-l pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. 

Corcodel pășea temător în biroul lui Postăvaru. Acesta se afla pe scaunul său din piele, acoperit de o pătură făcută din blană de oaie, citea nişte documente şi îşi aprindea tacticos o pipă. Lângă el se afla doamna Ildiko Elekes, contabila restaurantului, mâna dreaptă a lui Postăvaru. Corcodel nu o plăcea deloc pe Elekes. Tatăl lui îi spusese cândva să se ferească de cei cu pielea albă ca zăpada şi cu părul roşu ca focul. Corcodel nu ştia dacă atunci când îi dădea acest sfat, tatăl lui se referea la contabila Elekes, dar având în vedere că mereu avea probleme cu banii, era destul de sigur că la ea se referea. Aşa că micuţul Corcodel se ferea din calea contabilei şi ştia că nici ea nu-l avea prea tare la inimă. Elekes avea un câine fioros care o însoţea pretutindeni. Pesemne acesta era motivul pentru care ea îşi permitea să fie aşa de rea şi nesuferită cu toţi cei din jur. Pe câine îl chema Fulger, dar Corcodel nu înţelesese niciodată de ce, pentru că acesta era un ciobănesc mioritic care dacă se ridica în două labe ar fi fost mare cât un urs. Fulger părea blând, dar atunci când cineva se apropia de Elekes începea să mârâie şi să devină agresiv, iar când un câine cât un urs începe să mârâie şi să se uite urât la tine, parcă mai bine stai deoparte. 

„Bună ziua!”, spuse discret Corcodel.

Fulger începe să mârâie, iar Elekes îl trage de zgardă, semnalându-i să se liniştească. Elekes nu scoaste o vorbă, doar îl privește pe Corcodel. 

Postăvaru îşi aprinde tacticos pipa şi după ce trage un fum îl privește pe micuţul Corcodel fix în ochi. 

„Ai reflectat la ce-ai făcut?”, îl întrebă Postăvaru pe un ton sever. 

Corcodel tăcea. Au urmat câteva secunde de linişte în care se auzea doar ticăitul sacadat al ceasului aflat pe biroul patronului. 

„Ce mă fac eu cu tine, măi Corcodele? I-am promis lu’ taică-tu că o să am grijă de tine până când te faci suficient de mare ca să cânţi şi să te întreţii de unul singur. Și tu ce faci? Fugi de aici unde e casa ta? Și te duci în pădure ca să te mănânce urşii?”

„N-am plănuit să rămân în pădure. A fost o întâmplare”, răspunse Corcodel.

„Dar ai plănuit să fugi”, se răsti la el Postăvaru. 

„Da. Nu mai vreau să stau aici şi să spăl vase!”, îşi făcu curaj Corcodel şi îl confruntă pe patron. 

Elekes începe să râdă. 

„Pe cât e de mucos, pe atât e de obraznic.”, bombăni contabila. 

„I-auzi!”, spuse mirat Postăvaru. ,,Și ce, mă rog, ai vrea să faci? Te pomeneşti că vrei să conduci restaurantul în locul meu. Sau poate că vrei să faci contabilitate în locul lu’ Elekes.” 

„Vreau să cânt. Ca tata!” ,spuse micuţul. 

„Asta nu se poate, puradelule. O fi fost tac-tu cel mai bun lăutar din Poiană, dar tu încă ai caş la gură. Abia ştii să zdrăngăni corzile alea de la cobza lu’ taică-tu. Nici măcar n-o poţi ţine bine în mâini că e mare!”, spuse Postăvaru fumând din pipă. „Ca să ajungi lăutar mai ai de spălat câţiva ani buni vasele pe-aici şi abia după aia, când vei fi vrednic, poate îţi voi da o şansă.” 

„Nu vreau să mai spăl niciun vas!”, se răsti Corcodel. 

„Care va să zică eşti şi plin de tupeu, nu doar obraznic. Pesemne că tac-tu te-a găsit abandonat prin şatră şi te-a luat de milă că nu semeni deloc cu el. Ce om cumsecade, fie-i ţărâna uşoară.” 

„Nu mai vorbi de tata! N-ai dat doi bani pe el!”, izbucni Corcodel. 

Postăvaru simţea cum i se urcase sângele în cap. Se ridică de la birou, se apropie de Corcodel şi îl lovește puternic cu palma peste faţă. 

„Ieşi afară! Cum îndrăzneşti să ridici tonul la mine! Să nu te mai prind în restaurantul meu!” 

Corcodel era căzut la podea şi plângea de durere. Îi curgea sânge din buza de jos. Când patronul a vrut să-l altoiască din nou, interveni Elekes. 

„Dinuţule, dacă puradelul vrea să cânte, de ce nu-l laşi să cânte? Te cunosc prea bine, tu nu îţi încalci niciodată promisiunile”, spuse Elekes mieroasă. 

Postăvaru respiră adânc de câteva ori. Părea că se calmează. 

„Aşa e, măi Elekes, măi. Cum mă ştii tu prea bine că-s om bun. La ce te-ai gândit?” 

„Simplu. Dacă tot a supravieţuit de unul singur în pădure, ba mai mult ţi-a şi adus un pui de urs. Și culmea, puiul ăla a venit singur, de bunăvoie după el. Poate că puradelul se pricepe la animale”, spuse Elekes care avea un zâmbet malefic pe figură. Avea un plan şi nu părea a fi unul prea bun pentru Corcodel. 

„Te pricepi la animale Corcodele? Are dreptate Elekes?”

Corcodel nu spunea nimic. 

„Hai să aflăm atunci”, zise amuzat Postăvaru. „Îţi iei frumos cobza şi într-o lună de zile vii pe scenă la restaurant într-o seară când e plin şi faci un moment artistic cu ursul. Dacă te faci de râs, atunci îţi iei bagajele şi dispari. Si uite aşa mă ţin şi de promisiunea pe care i-am făcut-o lu’ Nea Dinel. Că i-am zis că te ţin aici la mine până când o să fii în stare să cânţi.”

„Și dacă nu mă fac de râs?”, întrebă Corcodel înghiţind sângele care-i curgea din buză, ridicându-se de pe podea. 

Postăvaru şi Elekes începuseră să râdă. 

„Tupeist până la capăt, aşa-mi place!”, spuse Postăvaru, întorcându-se la birou. „O lună, da?”

Corcodel îl privea fără să schiţeze vreun gest. 

„Acum dispari de-aici! Am treabă!”, spuse Postăvaru care îşi relua lectura documentelor. 

Sub privirile atente ale lui Fulger, Corcodel iese din birou. 

„Bună ideea ta, Elekes”, spuse Postăvaru. „Dacă nu-l mănâncă ursul într-o lună, mare minune!”

„O să ne distrăm zdravăn, Dinuţule.”, îl completă Elekes cu o voce mieroasă. 

– –

Trecuse deja o săptămână de când Aliona fusese închisă în cuşca lui Lache. Abia se atinsese de mâncare. Îi era dor de părinţi, de pădure şi de peştera ei, de Hrib şi de Crai, de toată viaţa ei de dinainte de a-i auzi cobza lui Corcodel. Se uita deseori la Lache cum era prietenos cu oamenii, cum le făcea mereu cu mâna şi cum serile era scos din cuşcă de către unul dintre servitorii lui Postăvaru. Îl legau cu un lanţ gros şi îl duceau în restaurant toată seara. Acolo, turiştii făceau fotografii cu Lache, îi dădeau de mâncare, ba chiar îi dădeau să bea bere spre deliciul ursului pofticios. Lache era din cale afară de fericit şi Aliona nu înţelegea de ce. 

„Nu te deranjează să-şi bată joc de tine aşa?”, îl întrebă Aliona pe Lache într-o dimineaţă. 

„Cine îşi bate joc de mine?”, o întrebă mirat Lache.

„Oamenii ăştia.”

„Cum să îşi bată joc de mine? Sunt prietenii mei!”

„Glumeşti, nu?”, întrebă siderată Aliona. ,,Te ţin închis într-o cuşcă, te leagă cu lanţuri, râd de tine şi îţi dau de mâncare resturile lor. Nu aşa ar trebui să se poarte prietenii.” 

„Nu mi se pare”, concluzionă Lache. „Cum altfel ai vrea să fie?”

„Ca în pădure. Să fii liber, să umbli pe unde vrei tu, să mănânci mure sau să pescuieşti păstrăvi! Să te joci cu prietenii!”, spuse Aliona. 

„Eu n-am fost niciodată în pădure”, spuse Lache în timp ce se înfrupta din mâncarea pe care o primise în strachină. 

„Nu pot să cred!”

„De ce? M-am născut într-o grădină zoologică. Tata a fost vedetă la Circul Globus din Bucureşti. Toţi copiii îl iubeau! Iar mama a fost luată din pădure de mică şi a crescut acolo.” 

„Și cum de-ai ajuns aici?”

„M-a cumpărat Postăvaru. Doar nu se putea restaurantul Ursu fără urs, nu?”

Era prima oară când Aliona întâlnea un urs născut în captivitate, un urs pentru care oamenii nu reprezentau cel mai mare pericol, ba din contră, erau chiar prietenii lui. Nu mai ştia ce să creadă. Pe de-o parte Vulcan îi spusese să fugă de oameni când îi vede, pe de altă parte Lache trăise toată viaţa înconjurat de oameni şi nu părea să aibă vreo problemă cu asta. Din contră. 

În acel moment, în faţa cuştii apăruseră Corcodel. Puiul de om ţinea în mână cobza.

Aliona privi cu atenție spre el. Sică se urcă pe cușcă, atent la gesturile și mișcările puiului de om. Corcodel a început să vorbească cu Aliona, de parcă ursoaica l-ar fi înțeles. Din fericire, motanul Sică era gata să facă din nou pe translatorul. 

„Ce zice?”, mormăi Aliona.

„E supărat că l-a certat Postăvaru și l-a pus să facă un moment artistic cu tine, dar nu crede că o să reușească”, traduse motanul. 

Corcodel se apropie de Aliona cu grijă. Ursoaica se apropie de gratii şi îl miroase  pe puiul de om. Acesta scoase niște cuburi de zahăr din buzunar și i le dă Alionei să le mănânce. Aceasta a fost fascinată pe loc de gustul zahărului, spre amuzamentul lui Lache. 

„Ușor, ușor, te dai și tu pe brazdă. O să vezi că e bine la oameni.”

Apoi, Corcodel își pregătise cobza și începuse să cânte câteva acorduri. O ademeni pe Aliona să se ridice în două labe și să se miște în ritmul muzicii. Aliona, însă, refuză și se tolănește în cușcă, spre nemulțumirea lui Corcodel. Acesta mai încearcă de câteva ori, dar văzând că ursoaica nu voia să coopereze abandonează și pleacă spre restaurant, dezamăgit. 

–

Serile la Restaurantul Ursu erau pline de muzică și voie bună. Postăvaru avea mereu grijă de clienții lui și, mai ales, de portofelele lor. Restaurantul Ursu nu era un local ieftin, dar toți cei care veneau în Poiana Brașov își doreau să participe la o serată acolo. Și nu doar pentru mâncare, băutură și distracție, ci și pentru că nu știai peste ce persoană importantă puteai să dai la una dintre mese. Miniștri, senatori sau pur și simplu membrii importanți ai partidului comunist, cu toții știau că nu puteai să vii la munte fără să mergi într-o seară la Restaurantul Ursu. 

Când venea seara peste sfârșitul de săptămână, Restaurantul Ursu era arhiplin. Luminile se stingeau și o mică scenă prindea viață. Aici aveau loc tot felul de momente de vodevil cu cântăreți lipsiți de talent și scenete fără gust, dar care mergeau de minune pe lângă carafele de vin și bucatele sățioase. Din depărtare, Aliona privea speriată din cușca ei către oamenii care urlau, cântau și aveau un comportament nefiresc. Apoi privi spre întunericul pădurii și se gândi la părinții ei, la prietenii din pădure, la Bazil. Și brusc, ochii i se umpluseră de lacrimi, speriată de lumea necunoscută în care se găsea și din care părea să nu aibă scăpare.

„Ia un măr. Ajută când te simți tristă”, spuse din senin Ursul Lache, oferindu-i Alionei un fruct zemos. 

„M-ar ajuta mai bine să fiu în pădure”, spuse nervoasă Aliona. „De ce nu evadăm de-aici?”

Ursul Lache începe să râdă. 

„Și dacă am reuși să distrugem barele astea, n-am ajunge mai departe de colțul străzii”, spuse ursul. „Și oricum, de ce am face asta? Avem tot ce ne trebuie aici… mâncare, băutură, distracție! Asta numesc eu o viață minunată!” 

Aliona se întinse pe jos, resemnată.

„Aliona, învață să citești oamenii. Dacă râd, e bine. Dacă aplaudă, e și mai bine. Ai văzut, eu mă ridic în două labe, le fac cu mâna și asta e tot ce le trebuie ca să-mi dea să mănânc în fiecare zi”, spuse Lache.

„Dar cum să fac asta? Mă simt atât de pierdută aici.”

„Încearcă să le observi gesturile, să înțelegi ce le place. Dacă te comporți așa cum vor ei, viața aici devine mai ușoară. Și, uneori, chiar primești recompense bune.”, spuse ursul Lache apropiindu-se de o sticlă goală de bere, lingând ușor urmele de lichid de pe jos. „Dacă nu făceam asta încă de când eram mic, probabil că acum eram o blană jupuită, atârnată pe peretele lui Postăvaru. Așa că îți recomand să faci ce-ți zic eu.”

–

Corcodel se trezește dis-de-dimineață, se strecoară în bucătăria Galinei, deschide camera frigorifică și fură mai multe bucăți de pește. Apoi, cu cobza într-o mână și cu plasa de pește în cealaltă, se duce la cușca urșilor, pregătit să încerce o nouă rundă de antrenament cu Aliona. Cei doi urși se activează la sosirea puiului de om, dar mai ales în momentul în care simt în nări mirosul de pește proaspăt. Corcodel îi aruncă Alionei un pește, iar aceasta flămândă îl devoră imediat. 

„Bun. Poate acum o să dansezi”, îi șopti băiețelul și începe să cânte la cobză. 

Aliona părea interesată de muzică, dar nu schița niciun gest. Corcodel schimbă melodia. Poate una mai ritmată avea să o facă pe ursoaică să danseze. Nimic. Când să încerce o a treia melodie, din spatele puiului de om apare umbra unui personaj. Era contabila lui Postăvaru, Elekes, alături de uriașul ei câine, Fulger. 

„Să știi că animalele nu te ascultă dacă ești bun cu ele”, spuse femeia cu un ton sever. „Și nici să furi pește de la bucătărie nu e o treabă prea inteligentă.”

Corcodel lasă privirea în jos. Elekes se apropie de el și îi arată zgarda lui Fulger.

„În primul rând ai nevoie de o zgardă. Trebuie să legi animalul de tine, să știe că tu ești stăpânul lui”, spuse femeia și îl trase pe Fulger lângă ea. Câinele se așeză, obedient. „Vezi?”

Apoi femeia se ridică și se uită de jur împrejur. Vede o funie atârnată lângă grajdul vitelor, o ia, îi aranjează nodul și i-o întinde lui Corcodel. 

„Pune-o pe urs!”, porunci Elekes.

Corcodel începea să tremure de frică. Dar nu de teama ursului, ci de femeia cu păr roșu. În acele clipe părea mai periculoasă ca puiul de urs. 

Văzând că nu schița niciun gest, Elekes pufni:

„Nici măcar de asta nu ești în stare. Vezi dulăul ăsta?”, spuse ea arătând spre Fulger. „Eu singură l-am dresat. Era sălbatic ca urșii ăștia. Acum nu mișcă din coadă dacă nu-i dau e voie. Așa trebuie să faci și tu ca să ai vreo șansă cu ursul ăsta!” 

Elekes ia funia din mâinile lui Corcodel și fără nici cea mai mică urmă de ezitare deschise cușca în care era Aliona și se apropie amenințător de puiul de urs. Aceasta începu să mârâie spre femeie, dar era prea mică și deloc înspăimântătoare. Cu un gest agil, Elekes pusese funia în jurul gâtului ursoaicei și o strânse cu putere. Aliona simți cum se sufocă. Din cușca alăturată, Ursul Lache începea să mormăie spre Elekes, dar aceasta lovi puternic cu piciorul în barele de metal ale cuștii, speriindu-l pe blajinul urs. Corcodel privea consternat cum femeia aparent firavă o ridică pe Aliona cu o singură mână, spânzurând-o. Apoi, din senin, îi dă brusc drumul, iar puiul de urs se lovește de pământ și începe să mormăie speriată. 

„Dacă nu înveți să fii ferm, nu vei avea control. Asta e legea dacă vrei să te asculte animalele. Forța și autoritatea contează, iar ele trebuie să înțeleagă cine e șeful!”, spuse Elekes. 

Lui Corcodel i se făcuseră milă de metodele brutale de dresaj ale lui Elekes. 

„Las-o în pace! Te rog frumos!”, spuse el.

Elekes o izbise pe micuța ursoaică de barele cuștii și apoi trase funia printre gratii, ieșind din cușcă. Apoi trase zăvorul și îi înmână lui Corcodel funia.

„Înțelege, Corcodele, animalele nu simt milă sau recunoștință. Singura limbă pe care o înțeleg este forța. Tu trebuie să fii cel care decide, nu ele. Asta dacă vrei să ai vreo șansă ca într-o lună să poți s-o urci pe scenă și să rămâi pe-aici”, spuse femeia. Apoi își luă câinele și plecă fără să mai spună vreun cuvânt. 

Corcodel rămase singur cu cei doi urși și cu ochii în lacrimi. Privi spre funie și apoi spre micuța ursoaică aflată în durere. Se apropie de cușcă și îi întinse acesteia un pește. Aliona îl privi cu reținere, dar înțelesese că băiețelul nu avea să-i facă nimic rău. Se apropie de el și mâncă din pește. 

„Îmi pare rău. Eu n-o să-ți fac niciodată asta!”

lectura: Karina Jianu

sound editor: Sebastian Cretu