Dansul Ursoaicei Ep.4

„Poate că n-ar strica să cooperezi cu puiul de om”, spuse Ursul Lache.

Aliona îl vedea pe micuțul Corcodel cum venea în fiecare zi lângă cușca lor și cânta la cobză. Nu conta că afară era ploaie, vânt sau vreme bună, Corcodel persevera și încerca, așa cum știa el, să o dreseze pe ursoaică și să o convingă să danseze pe ritmul cobzei. 

„El încearcă doar să te ajute!”, continuă Lache, privindu-l pe Corcodel cu ochi înțelegători. „Poate că prin dans, prin muzică, veți reuși să vă găsiți libertatea amândoi”.

„Dar cum mă poate ajuta muzica să fiu liberă? Sunt încă într-o cușcă”, întrebă ursoaica.

„Muzica poate să-ți deschidă o ușă către o lume diferită, chiar și aici”, spuse Ursul Lache lingând o sticlă de bere. „Te poate face să uiți de barele astea de fier, măcar pentru un moment. Așa cum face berea pentru mine” Ursul Lache începu să râdă, admirându-și colecția de sticle goale de bere aruncate prin toată cușca. 

„Nu înțeleg”, spuse Aliona. 

„Nu evadarea e soluția”, răspunse ursul. „Eu n-am fost niciodată în pădure și mă simt foarte liber aici. Libertatea e în suflet și în gând. Dacă poți să găsești pace și bucurie chiar și aici, înseamnă că ai găsit o formă de libertate.”

Aliona, ascultând cu atenție, își îndreptă privirea spre Corcodel. Băiatul, cu ochii închiși, se pierdea într-o lume a lui, unde muzica cobzei era singura lui alinare. Aliona începea să simtă ritmul și,în mod neașteptat, găsise în ea dorința de a se mișca și de a dansa pe ritm.

„Și să zicem că intru în jocul lui. Ce se va întâmpla atunci?”, întrebă ursoaica. 

„Oamenii sunt atrași de spectacol. Dacă le oferi unul bun, cel mai probabil o să ai o viață mai ușoară aici. Lipsită de orice grijă”, explică Lache. 

„Asta n-o să-mi aducă înapoi pădurea…”, spuse tristă Aliona. 

„Uneori trebuie să ne adaptăm la situația în care ne aflăm. Viața nu e mereu așa cum ne-o dorim, dar asta nu înseamnă că nu merită trăită la maxim!”, spuse ursul. „Dacă vrei să comunici cu puiul de om, Sică o să te ajute. Eu zic să încerci. N-ai nimic de pierdut”. 

–

În zilele următoare, Aliona începea să reacționeze la muzica lui Corcodel. Cu fiecare notă, cu fiecare melodie, o legătură nevăzută se forma între ei, o legătură care trecea dincolo de cușca de fier, aducând un strop de speranță în inima amândurora.

Corcodel simțea că, în sfârșit, face progrese și în fiecare zi vedea cum Aliona rezona din ce în ce mai mult la acordurile cobzei. Deciseae să se concentreze pe o singură melodie, cea pe care avea s-o interpreteze la momentul muzical la care îl provocase Postăvaru. Melodia era „Dor de mamă” și era cântată de Fărămița Lambru, idolul lui. Era o melodie care avea o însemnătate mare pentru Corcodel, aceasta fiind o melodie pe care și tatăl lui, Nea Dinel, obișnuia să o cânte serile, atunci când își amintea de mama lui, bunica lui Corcodel. 

Fiecare zi aducea cu ea acordurile cobzei lui Corcodel, iar Aliona începuse să le aștepte cu nerăbdare. Muzica era singura ei consolare, un fir subțire ce o lega de lumea de dincolo de cușcă. Într-o zi, Corcodel făcuse ceva cu totul neașteptat. Deschisese ușa cuștii. Aliona simțeancum inima începuse să-i bată din ce în ce mai repede. Libertatea era la doar câțiva pași. Se putea năpusti peste Corcodel și îl putea doborî cu o lovitură puternică. Apoi, putea s-o ia la fugă pe străzile orașului și să ajungă la pădure. 

„Nici să nu te gândești la asta. Dacă încerci să fugi, te vor ucide fără milă”, se auzi vocea lui Sică motanul care privea scena din apropiere. 

Ursul Lache observa cum Corcodel o trăgea ușor pe Aliona în afara cuștii și vedea cum Aliona era tentată să evadeze. 

„Aliona, să nu faci vreo prostie. Nu te pune cu oamenii. Sunt mai puternici decât noi!”, spuse Ursul Lache. 

Vorbele ursului o loviseră din plin pe Aliona, pentru că erau identice cu cele pe care tatăl ei, Vulcan, i le spusese atunci când priveau seara spre orașul cu licurici. Își dăduse seama că cei doi prieteni aveau dreptate și că orice tentativă a ei de a fugi de la Restaurantul Ursu ar fi fost inutilă și s-ar fi sfârșit tragic. Corcodel o salvase de la moarte prima oară, acum dacă l-ar fi lovit și l-ar fi trădat, nimeni nu i-ar mai fi luat apărarea în caz de pericol. Așa că decisese să rămână și să-l urmeze pe Corcodel și a sa muzică, sperând că acesta era drumul spre o viață mai bună printre oameni. 

Pentru puiul de om, momentul în care a deschis cușca fusese unul plin de emoție. Corcodel simțea responsabilitatea imensă ce-i apăsa pe umeri. Pentru prima oară de când se întâlniseră în pădure, Aliona era liberă. Putea să devină agresivă și să-l atace, iar el nu avea nicio șansă în fața ei. Dar avea încredere în legătura care se construise între ei și mai ales în muzică, cea care îi adusese împreună prima oară în pădure. 

„Aliona, haide lângă mine!”, spuse Corcodel încet, încurajând-o să iasă. O ținea ușor de funia pe care Elekes o pusese în jurul grumazului Alionei, dar era pentru că nu ar fi avut suficientă forță să o controleze în cazul în care ursoaica ar fi vrut să îl atace și să fugă. Aliona, însă, nu fugise. Păși timid afară, privind în jur cu o curiozitate amestecată cu prudență.

Corcodel începuse să cânte primele acorduri din melodie și începea să o ghideze ușor, din funie. Acest pas reprezenta mai mult decât un simplu act de dresaj; era un semn al încrederii și al legăturii care se formase între ei. Aliona se ridică în două lăbuțe și stătea drept, privind atentă spre Corcodel care cânta și bătea ritmul melodiei din picior. Ursoaica era fascinată de ritmul pe care îl bătea Corcodel și începuse și ea să se miște în acord cu bătăile. Corcodel reușise. Cu blândețe și respect față de animal, o convinsese pe Aliona să danseze cu el. Drept recompensă, scoase din buzunarul de la haină câteva cuburi de zahăr și i le dăduse pe toate ursoaicei. Aceasta le înfulecă pofitcios. Corcodel zâmbea mândru. Era foarte aproape să devină un artist veritabil, un ursar. 

–

În următoarea săptămână, zi de zi, Corcodel se prezenta dimineața în fața cuștii urșilor și repeta momentul împreună cu Aliona. Amândoi ajunseseră să știe fiecare mișcare și acord la perfecțiune, iar semnul că se aflau pe drumul cel bun venea când primeau aplauze de la diverși trecători care se opreau să se uite la cei doi ca la urs. La propriu. 

Luna acordată de Postăvaru trecuse și venise seara în care Corcodel și Aliona urmau să își desfășoare momentul pe scenă, în fața unui public efervescent. Pe măsură ce seara cobora peste Restaurantul Ursu, atmosfera se încărca de anticipare. Corcodel, cu inima bătându-i tare în piept, se pregătea pentru momentul său pe scenă. Într-o mână tremurândă ținea cobza moștenită de la tatăl său, instrumentul care devenise vocea inimii sale. În cealaltă, ținea funia care era legată de grumazul Alionei. Puiul de urs îl urma pe Corcodel precum un câine ascultător. Înțelesese că pentru a avea o viață mai bună, trebuia să fie docilă și constatase că Lache și Sică avuseseră dreptate. Cu cât lăsa privirea în jos și nu reacționa agresiv în prezența oamenilor, cu atât aceștia erau mai prietenoși cu ea. Ba chiar, unii mai curajoși o și atingeau. Nu-i plăcea treaba asta, dar știa că nu avea ce să facă. 

Corcodel își făcuse apariția pe scenă, luminile reflectoarelor accentuându-i figura modestă. Când o trase pe Aliona pe scenă alături de el, din mulțime se auzise un murmur puternic. Oaspeții din restaurant nu se așteptau la un asemenea moment artistic, cu un ursar de 11 ani și un pui de urs mai mic decât un câine ciobănesc. Postăvaru era la masă cu Elekes și privea amuzat. Pentru el, situația se prezenta drept un câștig, indiferent de ceea ce avea să facă micuțul Corcodel. Dacă acesta nu reușea să distreze publicul, îl dădea afară și scăpa de el. Dacă îi ieșea momentul, atunci câștiga o nouă atracție pentru restaurant. Liniștea se așternuse asupra restaurantului. A fost risipită de strigătul lui Postăvaru:

„Zi-i cu muzica, ursare!” 

Publicul începuse să aplaude frenetic.

Cu o respirație adâncă, Corcodel începuse să cânte „Dor de mamă”, o piesă plină de pasiune și nostalgie, care vorbea despre dorul de cei dragi și despre speranța revederii lor. Notele cobzei se ridicau și coborau, fiecare acord vibrând în aer, atingând sufletele ascultătorilor. Micuța Aliona, așa cum repetase în fiecare zi, se ridică și începuse să se miște sacadat, în ritmul impus de bătăile piciorului lui Corcodel. Mișcările ei, deși ezitante la început, deveneau tot mai sigure și grațioase pe măsură ce melodia se desfășura. 

De undeva de pe o grindă, Sică privea cu emoții.

„Așa, fata mea. Te descurci de minune!”, spuse motanul în gând.

Oamenii, uimiți de armonia neașteptată dintre un băiat și un urs, începură să aplaude și să urmărească cu interes fiecare pas al Alionei. Erau captivați de spectacolul inedit, de conexiunea evidentă dintre Corcodel și Aliona și de modul în care muzica cobzei le unea. Publicul era încântat; aplauzele și exclamațiile de uimire nu întârziau să apară. Corcodel și Aliona, prin muzică și dans, creaseră o punte magică între lumea lor și lumea oamenilor. În acele momente, granițele dintre om și animal păreau să se estompeze, lăsând loc doar pentru frumusețea și armonia muzicii.

Pe măsură ce momentul artistic se apropia de final, Corcodel simțea o undă de mândrie. Știa că tatăl lui îl privea de sus și era mulțumit de felul în care interpretase melodia lui Fărămiță. Spectacolul lor se termină într-o explozie de aplauze, iar Corcodel știa că, în seara aceea, el și Aliona nu doar că supraviețuiseră, ci și străluciră. Împreună. 

În scurt timp, Corcodel și Aliona deveniseră atracția principală a Restaurantului Ursu. Inițial, Postăvaru programase momentul lor în fiecare sâmbătă seara, dar interesul pentru cei doi începea să devină unul major. Umbla vorba prin toată țara că la Restaurantul Ursu avea loc un fascinant moment de magie între un băiețel și un pui de urs. Evident, vorbele erau exagerate, dar se scrisese despre asta până și la ziar, așa că Postăvaru rămase surprins de numărul mare de oameni care se înghesuia să vadă momentul artistic al lui Corcodel. Așa că dintr-un spectacol pe săptămână, cei doi ajunseseră să urce pe scenă aproape zilnic. Spectacolele lor, în care muzica și dansul se împleteau într-o simfonie a bucuriei și armoniei, atrăgeau mulțimi din ce în ce mai mari. În restaurant nu mai soseau doar turiști sau oameni importanți ai partidului, ci și familii cu copii, venite să vadă un spectacol unic în România acelor vremuri. Ochii copiilor străluceau de uimire în fiecare seară, urmărind cu fascinație fiecare mișcare a Alionei, ascultând cu grijă fiecare notă a cobzei lui Corcodel. Râsetele și chiotele lor umpleau restaurantul, aducând o atmosferă de sărbătoare, transformând localul într-un veritabil teatru de revistă.

Datorită acestui nou val de vizitatori, afacerea lui Postăvaru înflori. Mesele erau mereu ocupate, cererea de rezervări crescuse exponențial, iar clienții plecau întotdeauna cu zâmbete largi pe buze și povești de spus acasă. Postăvaru, care la început privise cu scepticism ideea unui moment artistic între un băiețel și a unui pui de urs, acum strălucea de mândrie și satisfacție, iar Elekes făcea față cu greu sumelor impresionante de bani care se strângeau în fiecare seară. Și chiar dacă micuțul Corcodel nu se bucura decât de o sumă infimă de bani, acesta era fericit că acum lumea începuse să îl aprecieze și să se poarte frumos cu el. 

Anii au trecut unul după altul la Restaurantul Ursu. Fiecare an aducea noi familii să vadă spectacolul lui Corcodel și Aliona, care devenea din ce în ce mai complex. Corcodel creștea și învăța tot mai multe cântece noi pe cobza sa, iar Aliona devenea tot mai pricepută în dansurile ei. Copiii care veneau la restaurant se jucau, râdeau și aplaudau, iar când se întorceau acasă, povesteau tuturor despre băiatul care cânta și ursul care dansa. Așa au trecut anii, plini de muzică, dans și râsete, la Restaurantul Ursu. 

Aliona crescuse, transformându-se dintr-un pui de urs timid într-o ursoaică măreață și grațioasă, regina adevărată a restaurantului. În fiecare seară, lumina reflectoarelor o găsea dansând pe melodiile cobzei lui Corcodel, iar oamenii aplaudau entuziasmați, fascinați de armonia dintre om și animal. Viața ei se schimbase radical. Acum era răsfățată primind atenție și afecțiune. Primea bere, pe care o sorbea cot la cot cu Ursul Lache, iar uneori Corcodel îi aducea pe ascuns ciocolată. Nu ducea lipsă de nimic, iar amintirile cu viața trăită în pădure se estompară odată cu trecerea anilor. 

–

Într-una dintre seri, după un alt spectacol de succes, atmosfera din Restaurantul Ursu era încărcată de tensiune, ceva ce-i pusese pe gânduri pe Aliona și pe ursul Lache. Obișnuiți să vadă oameni fericiți și relaxați după spectacolele lor, cei doi urși simțeau că ceva nu era în regulă. Văzuseră cum Corcodel se certa aprins cu Postăvaru, iar lumea din jur șușotea neliniștită. 

Sică era mereu la curent cu noutățile, așa că Aliona și Lache s-au bucurat când l-au văzut că se apropie de cuștile lor.

„Ce se întâmplă? De ce e așa mare agitație?”, întrebă Aliona.

„Pare că-s probleme. La spectacolul de astăzi a participat un domn important de la București. Cică era grangur. Secretar de partid”, șopti motanul. 

„Ce e ăla secretar de partid?”, întrebă mirată Aliona.

Sică își îndreaptă privirea către Aliona, înțelegând că trebuie să explice mai clar situația.

„Un secretar de partid e un om foarte important în conducerea partidului comunist. Partidul comunist e cel care conduce oamenii. Și secretarii ăștia sunt cei care iau deciziile și dau ordine. Practic, ei au puterea să schimbe lucrurile după cum vor”, explică motanul care era familiarizat cu informațiile despre politică. Sică îi auzise de prea multe ori pe oameni vorbind despre treburile astea atunci când torcea în brațele lor, încât era convins că dacă și-ar fi pus mintea cu ei, ar fi putut să conducă partidul comunist fără probleme. Oamenii n-au nicio șansă în fața pisicilor. 

„Și nu i-a plăcut spectacolul lui domnu’ secretar?”, întrebă Lache mirat. „Ar fi primul om căruia să nu-i placă.”  

„Nu e vorba de spectacol, Lache”, interveni motanul. „E vorba de voi, urșii. Se zvonește că tovarășul Ceaușescu vrea să colecteze cei mai mari urși din țară pentru vânătoare. Și voi doi sunteți pe listă.”

Aliona auzise de mai multe ori acest nume: Ceaușescu. Dar nu-i dăduse prea mare importanță până atunci. Știa că era un fel de conducător al oamenilor, dar văzuse doar imagini cu el puse în rame lângă trofeele de vânătoare din restaurant. 

„Ce înseamnă asta, Sică? Ce se va întâmpla cu noi?”, întrebă Aliona cu o voce îngrijorată.

„Nu știu sigur, dar am auzit că secretarul de partid vrea să oprească spectacolele și să vă ia de aici”, spuse motanul.

Lache mormăi îngrijorat, iar Aliona se simțea neliniștită și speriată. Ei știau că în fața ordinelor partidului, puțini aveau curajul să se opună.

„Dar cum să existe Restaurantul Ursu fără urși? Noi suntem atracția principală aici. Postăvaru n-o să accepte niciodată asta!”, spuse Lache încercând să se calmeze. 

„Corcodel n-o să lase pe nimeni să ne ia de-aici! O să fie bine”, răspunse și Aliona în asentimentul lui Lache. 

Însă într-una dintre nopți, cu mult după ce Restaurantul Ursu își închisese porțile, cei doi urși fură treziți din somn de niște zgomote puternice. Aliona îl văzu pe Corcodel care se strecurase până la cuști, fără să fie văzut de nimeni. Se apropie de el și văzu cum omul descuiase cuștile și îi îndemna pe urși să plece. Fără Sică, Aliona nu înțelegea vorbele omului, dar îngrijorarea de pe chipul lui îi transmiteau că ceva rău avea să se întâmple. 

„Haide, Lache! Cred că vrea să mergem cu el!”, spuse Aliona către Ursul Lache mirat că era pentru prima oară în zeci de ani în care vedea ușa de la cușcă deschisă. 

„Nu-mi miroase a bine…”, mormăi ursul. Dar nu avea ce face, pentru că Aliona era deja afară mergând după Corcodel. Ursul Lache ieși din cușcă și porni în urma lor. Cu pași nesiguri, dar rapizi, începuseră să se strecoare prin întunericul dens, umbrele lor lungi conturându-se pe pământul umed. 

Pe când se furișau pe străzile întunecate ale Poianei Brașov, încercând să ajungă la marginea pădurii, cei trei au fost văzuți de o doamnă mai în vârstă care a început să zbiere la vederea celor doi urși. Degeaba încercă Corcodel să-i facă semn să tacă. Era prea târziu. Un echipaj al miliției era în apropiere și se îndreptă spre doamna care urla. Corcodel o luă la fugă, iar cei doi urși după el. Milițienii își folosiră stațiile pentru a chema întăriri. În câteva minute, tot orășelul era în alertă. Cu lanternele strălucind în noapte și armele pregătite, milițienii erau pregătiți să-i prindă pe cei doi urși fugari. 

Ascunși pe o străduță lăturalnică, Corcodel încerca să-i țină ascunși pe cei doi urși. În depărtare se vedea marginea pădurii și, văzând siluetele întunecate apropiindu-se, își dădu seama că situația era pe cale să scape de sub control. Așa că trebuia să își asume riscul. 

„Repede, Aliona, Lache, după mine!”, strigă el, luând-o la fugă spre pădure. Dar cuvintele abia ieșiseră din gura lui când soldații începură să tragă înspre ei.

Aliona și Lache, surprinși și speriați, nu reușiră să reacționeze în timp. Tranchilizantele își făcuseră efectul aproape imediat, iar cei doi urși se prăbușiră greoi pe pământ. Corcodel se năpusti spre ei, încercând să-i trezească, dar era inutil. Milițienii îl împinseră pe Corcodel la o parte cu forța, neținând cont de rugămințile lui disperate. În timp ce Aliona și Lache erau legați și pregătiți pentru transport, Corcodel se zbătea în brațele milițienilor, strigând și plângând, dar totul era în zadar. Cei doi urși fuseseră capturați. 

–

Pe drumul cu serpentine, un camion militar se strecura prin peisajul montan, cu sunetul motorului său greu răsunând în liniștea dimineții. Aliona și Lache erau legați strâns în spatele vehiculului și simțeau din plin fiecare viraj și denivelare. Camionul era vechi și ruginit, iar spațiul în care erau ținuți urșii mirosea a metal și ulei vechi. Era întunecat, cu doar câteva firișoare de lumină ce se strecurau prin gemulețul cu gratii aflat pe ușa metalică din spate. Zgomotele de pe drum, claxonul ocazional și vuietul motorului compuneau un fundal sonor constant. 

Aliona se dezmetici și încercă să se ridice, dar nu putea fiindcă avea lăbuțele legate. Încercă să se rotească pe spate, iar în fața ei apăru o figură cunoscută. Era motanul Sică. 

„Credeați că scăpați de mine?”, întrebă motanul.

„Sică! Cum ai ajuns aici?”, spuse mirată Aliona.

„Secrete pisicești. Doar nu era să vă las singuri.”

Între timp se trezi și Ursul Lache care nu înțelegea ce se întâmpla. Toată viața lui fusese în acea cușcă de la restaurantul lui Postăvaru, iar acum se vedea aruncat într-o aventură cum nu mai văzuse. Nu voia să recunoască, dar îi era teribil de frică.

„Știți ce?”, încercă Sică să pară optimist. „Nu ar trebui să ne sperie situațiile complicate. Găsim noi o cale să scăpăm.”

„Asta dacă reușim să ieșim din mașinăria asta”, spuse Lache privind în jur la camionul militar. „Cine știe unde ne duc oamenii ăștia!”

„Exact, cine știe unde… Asta înseamnă că orice e posibil. Dacă rămânem împreună, putem face față oricărui obstacol!”

„Ai dreptate, Sică. Nu ne-au prins doar pe noi, urșii, ci și pe cel mai deștept motan din zonă”, spuse Lache încercând să detensioneze atmosfera.

„Exact!”, spuse Sică. „Și să nu uităm de Corcodel. Sunt sigur că el gândește deja la un plan de salvare.”

„Așa e”, zâmbi Aliona. „Corcodel nu ne va uita. El va veni după noi.”

Pe măsură ce călătoreau, peisajul din afara camionului se schimba, de la zone muntoase, la păduri dese și sate mici. Aliona încerca să ghicească direcția sau destinația lor, dar totul era prea confuz și nesigur. Lache, cu ochii închiși, încerca să se consoleze cu gândul că poate, într-un fel, vor reuși să scape.

În cele din urmă, camionul se opri brusc, trezindu-i pe toți trei din gândurile lor întunecate. Camionul se opri într-o parcare mare și pustie, situată la marginea unei păduri dense. Sunetul motorului încetă și, pentru câteva momente, liniștea apăsătoare se lăsă peste tot. Aliona, Lache și Sică se uitau în jur, încercând să-și dea seama unde se aflau. Nu vedeau decât un teren larg, înconjurat de copaci înalți și cerul întunecat deasupra lor. Deodată, ușa camionului se deschise cu un scârțâit puternic, iar lumina puternică a soarelui pătrunse înăuntru, dezvăluind siluetele milițienilor pregătiți să acționeze. 

Milițienii se apropiau de ei, ținând în mâini seringi cu tranchilizante. Aliona și Lache, încă legați, își dădură seama că nu aveau unde să fugă. Înainte ca ei să poată reacționa, bărbații îmbrăcați în uniforme acționară rapid și precis, tranchilizându-i pe amândoi. Aliona simți o durere ascuțită, apoi fusese cuprinsă de o senzație de amețeală. Lache, la fel, se clătină și apoi se prăbuși greoi pe podeaua camionului. În tot acest timp, Sică se străduia să rămână ascuns, sperând să găsească o cale de a-i ajuta mai târziu. 

Milițienii începură să-i mute pe ursii tranchilizați din camion, pregătindu-i pentru următoarea etapă a călătoriei lor.

–

Când Aliona și Lache se treziră, se găseau într-un loc complet neașteptat: erau din nou în pădure, locul pe care Aliona îl părăsise cu mult timp în urmă și pe care Lache îl cunoștea doar din poveștile altora. În jurul lor, copacii înalți se ridicau măreți, iar atmosfera era plină de sunetele naturii. Pentru un moment, Aliona nu-și putea crede ochilor. Era de parcă un vis devenise realitate. Lângă cei doi, pe un buștean, stătea cuminte Sică. 

„Chiar mă întrebam când o să vă treziți. Nu de alta, dar mi-e foame și nu știu unde se găsește mâncare în pădure”, spuse el, dezmeticindu-se. 

„Cum am ajuns aici?”, întrebă Aliona.

„Aici v-au lăsat oamenii în uniformă”, răspunse motanul. 

„Așa, pur și simplu?”, spuse mirată Aliona.

„M-a uimit și pe mine, dar… da. Pur și simplu. V-au trântit aici, v-au dezlegat și au plecat. Cred că v-au eliberat.”

Lache se uita în jur, simțindu-se complet pierdut. El nu cunoscuse niciodată viața din sălbăticie. „Ce facem acum?”, întrebă el, cu un ton plin de nesiguranță.

Alionei îi ghiorțăiau mațele. Încerca să-și amintească momentele din copilărie, când umbla prin pădure cu părinții ei. Dar atâția ani în captivitate, alături de oameni, își spuneau cuvântul. Cu toate astea, îi veni o idee. 

„Haideți să găsim un râu. Poate reușim să prindem niște pește.”

Cu stomacurile lor țipând de foame, cei trei se îndreptară către râul cel mai apropiat. Aliona, care fusese prea mică când fusese luată din pădure, încerca să-și amintească cum să prindă pește. Își băgă laba în apa rece, sperând să simtă mișcarea vreunui pește, dar nu reuși să prindă nimic. Încercările ei erau neîndemânatice, iar peștii păreau să-i evite cu ușurință. Lache, care nu avusese niciodată nevoie să vâneze pentru mâncare, stătea pe mal, privind neajutorat. 

„Nu știu ce să fac!”, mormăi el, simțindu-se inutil.

Sică, deși era un motan isteț, nu era un pescar experimentat și doar privea, la fel de confuz ca prietenii săi urși.

În timp ce soarele începea să apună, cei trei prieteni se simțeau mai pierduți ca niciodată. Fără mâncare și fără un adăpost sigur, începeau să realizeze cât de dificilă era viața în sălbăticie, mai ales pentru cei care fuseseră obișnuiți cu o viață diferită. 

La un moment dat, în timp ce umblau prin pădure căutând de mâncare, nasul fin al motanului Sică începuse să adulmece un miros cunoscut. 

„Simțiți?”, întrebă motanul cu un licăr în privire. 

Aliona și Lache simțeau și ei. Era miros de carne! Ca un magnet care-i atrăgea, mirosul de carne îi adusese pe cei trei la marginea unui luminiș unde văzuseră o bucată de carne abandonată pe pământ. Văzând asta, Alionei îi reveniseră în minte amintirile din copilărie, când trăise un episod similar alături de prietenii ei ursuleți Bazil, Hrib și Crai. Își amintea cum carnea era o capcană și cum în momentul în care începurseă să mănânce din ea, au fost atacați cu gloanțe de vânători. Își amintea cum Crai fusese împușcat și cum reușiseră cu greu să scape de furia câinilor de vânătoare, mai ales datorită intervenției tatălui ei. 

Lache și Sică, însă, erau foarte entuziasmați la vederea hălcii de carne.

„Mâncare! Ce bine miroase!”, mormăi Lache. 

„Haide!”, spuse motanul, luând-o la fugă spre carne. 

Ursul Lache nu ezită și o luă la fugă în urma pisoiului. 

„Lache, Sică! Nu vă apropiați! E o capcană!”, strigă Aliona, simțindu-se cuprinsă de teamă.

Însă Lache, cu stomacul răgușit de foame și cu mintea încețoșată de nevoia de a mânca, nu o ascultă. Înfruntând avertismentul Alionei, se îndreptă spre bucata de carne, gândindu-se doar la foamea care-l chinuia.

„Lache, te rog, nu!”, strigă din nou Aliona, dar era prea târziu.

 În momentul în care Lache se ridică în două labe, pentru a ajunge la carne, se auzi un zgomot puternic și sec: BANG! Aliona îl recunoscuse imediat. Era zgomotul unei puști de vânătoare. 

BANG! 

Sică se oprise speriat: „Lache!!!”

BANG!

Lache se prăbușise la pământ, lovit de glonț. Sică, mult mai zvelt, evită gloanțele și fugi înapoi acolo de unde Aliona privea îngrozită. 

„Aliona!”, zbieră motanul. „Lache! Ce facem?”

Aliona vedea cum Lache zăcea pe pământ fără suflare. Văzuse câteva siluete de oameni care ieșeau din ascunzătoarea lor. 

„Fugi!”, strigă Aliona. Cu lacrimi în ochi, se întorsese și fugi cât de repede putuse, prin pădure. Sică, cu durere în suflet, o urmă instinctiv.