Cristian ținea enorm de mult la ceasul vechi de buzunar pe care îl primise cadou de la bunicul lui. Își amintea perfect după-amiaza de toamnă în care bunicul îl chemase la el în birou. Se așeză pe un fotoliu roșu, în timp ce bătrânul scoase din sertarul biroului un ceas de buzunar.
„Cristian!”, spuse bunicul pe un ton cald, „ceasul acesta a fost al bunicului meu. Acum e timpul să fie al tău”.
Băiatul privea cu uimire către micuțul obiect auriu și îl analiza cu atenție. Ceasul de buzunar nu doar indica ora, ci era un veritabil testament al trecerii timpului, un gardian al unor vremuri de mult apuse. Bunicul îl învăță cum să-l întoarcă, mâinile bătrâne și înăsprite de vreme ghidându-le pe cele fine și delicate ale băiețelului, ca într-un dans ritualic de transmitere a unei moșteniri.
Cristian ascultă povești despre ceas, cum fusese martor al războaielor, al vremurilor frumoase și grele din România interbelică, al perioadei comuniste.
„Ceasul acesta a văzut mai multă viață decât foarte mulți oameni”, îi spuse bunicul. „Îți va spune mereu că timpul este valoros, că trebuie să-l prețuiești și să-l respecți. Iar într-o zi, atunci când vei fi bătrân, îl vei da nepotului tău și el va duce mai departe tradiția”.
Băiețelul fusese extrem de mândru în momentul în care primi această importantă responsabilitate. Ceasul nu era doar un dar, ci un simbol al încrederii și al continuității. Privirea bunicului său era o îmbinare între emoție, tristețe și nostalgie, ceea ce-l surprindea pe Cristian care nu-și mai văzuse niciodată bătrânul așa.
Nu la foarte mult timp după acest moment, bunicul lui Cristian deveni înger, iar băiatul își privea ceasul ca fiind cea mai importantă comoară a lui, o legătură directă cu bunicul său, care acum își continua călătoria printre stele. Fiecare ticăit al ceasului era resimțit de Cristian ca o dovadă a prezenței bunicului său, o reamintire a dragostei pe care acesta i-o purtase în toți acei ani.
Cristian era nedespărțit de ceasul lui și ajunsese să îl ia cu el peste tot, inclusiv la școală, acolo unde acest simbol important era, din păcate, un motiv de bășcălie. 
„Auzi, Cristian, ceasul tău arată și secolul?”, se amuză un coleg pe seama ceasului. „E ediție specială de pe vremea dinozaurilor?”, râse un altul.
Cu toții aveau ceasuri digitale, cu tot felul de funcții și tehnologii, motiv pentru care ceasul ponosit de buzunar al lui Cristian era demn de dispreț. Băiatul resimțea fiecare cuvânt jignitor la adresa ceasului precum un cuțit înfipt în inimă.
Când a împlinit 12 ani, părinții i-au cumpărat băiatului un cadou neașteptat, un smartwatch de ultimă generație. Era tot ceea ce vechiul său ceas de buzunar nu era: strălucitor, digital, practic, un mini computer pe încheietura sa. Evident, toți colegii săi deveniseră brusc interesați de noul gadget, iar Cristian devenise din nou interesant pentru ceilalți băieți, acum că intrase în rând cu lumea modernă.
Dar această acceptare socială venea cu un cost. În fiecare dimineață, în timp ce își lega smartwatch-ul la mână, Cristian se simțea vinovat. Vechiul său ceas de buzunar zăcea uitat în sertarul de la birou. Arăta aceeași oră, pentru că nu mai fusese întors de Cristian de ceva vreme, acum că nu-l mai lua peste tot. Băiatul deschidea din când în când sertarul și se uita la ceas, fiindu-i dor de ticăitul care reușea de multe ori să-l liniștească, pentru că îi aducea aminte de bunicul lui. Ceasul nou îl adusese în rând cu ceilalți, dar nu putea umple golul lăsat de cel vechi. Și-a dat seama că, deși smartwatch-ul reprezenta prezentul său, ceasul de buzunar era o bucată din inima sa, un fragment al trecutului său.
Așa că, în acea seară, Cristian lua o decizie. El avea să poarte smartwatch-ul în timpul zilei, fiind în ton cu ceilalți colegi săi și cu evoluția lumii digitale. Dar noaptea, în liniștea și singurătatea camerei sale, el se întorcea la vechiul ceas de buzunar. Îl ținea în palme, simțind conexiunea cu bunicul lui, ascultând ore în șir ticăitul sacadat, lăsându-se purtat în lumea viselor.
Ceasul de buzunar devenise obiectul său secret cu ajutorul căruia se liniștea. Era parte din ritualul său de seară care îl conecta cu amintirile sale. În timp ce smartwatch-ul scotea flashuri și sunete de notificări, semnalând banalitățile de zi cu zi, limbile solide ale bătrânului ceas de buzunar îi aduceau aminte de valorile sale: iubirea și demnitatea trecutului.
Cristian își găsi un echilibru. El înțelesese că nu era nimic greșit în a accepta schimbarea și a fi acceptat de societate, la fel cum era la fel de important să rămână fidel lui însuși și propriului său trecut. Și astfel, în armonia delicată dintre ticăitul vechiului ceas de buzunar și strălucirea modernă a smartwatch-ului, Cristian a găsit un echilibru perfect, un dans între amintirile bunicului și zgomotul lumii de azi, care îi contura identitatea într-un mod unic și profund.
