Sarangi

Dipak înaintează cu capul plecat pe coridoarele aglomerate ale școlii sale din București. Resimţea şcoala ca pe un loc străin și plin de cuvinte ciudate, rostite într-o limbă pe care abia acum începea să o deprindă. Ghiozdanul îi era greu și asta nu doar pentru că avea în el multe manuale și rechizite. Dipak căra după el un secret special — sarangiul său. Dipak avea o versiune în miniatură a acestui instrument muzical tradițional nepalez, destul de compact pentru a fi pus în orice fel de rucsac. Deși mic ca dimensiune, sarangiul lui Dipak era decorat cu motive florale, la fel ca un sarangi de dimensiuni normale. Era făurit din lemn și avea trei corzi, semănând cu o vioară. Mai mult, în loc de arcuș, la sarangi se cânta cu un obiect asemănător unui arc, însă Dipak îl pierduse pe drumul cel lung pe care l-a făcut pentru a ajunge din Nepal în România. 

Bunicul lui Dipak i-a dat acest sarangi ca o amintire, un mod de a păstra tradiţia nepaleză, chiar dacă îl separau mii de kilometri distanță. Lipsa arcului însemna că Dipak nu putea cânta în niciun fel melodiile de suflet pentru care sarangiul era cunoscut în Nepal, melodii pe care bunicul său obișnuia să i le cânte înainte de culcare.

Pe măsură ce mergea pe holurile școlii, copiii din jurul lui șușoteau și arătau cu degetul, făcându-l pe Dipak să-și dorească să se poată învălui, ca Harry Potter, cu mantia invizibilității. Dar, deși nu avea nicio super mantie, în ghiozdanul său, sarangiul era ca o superputere ascunsă, fiind ancora lui de siguranță și elementul care-i amintea mereu de iubirea şi siguranţa pe care le simțea în sânul familiei sale.  

Deși Dipak venea la această școală de ceva vreme, micuţul nepalez era privit ca un ciudat, colegii preferând să îl evite. Ce-i drept, nici nu îl înţelegeau foarte bine, pentru că Dipak vorbea româneşte cu un accent ciudat, uneori neinteligibil. Dar nici nu se chinuiau prea mult să vorbească cu el, pentru că Dipak încerca să se ferească de colegii lui, imaginându-şi deseori că era un fel de şoricel tăcut, ce se strecura prin labirintul școlii fără să fie observat. 

Familia lui Dipak se afla într-un proces de adaptare la noua lor viaţă din România. Tatăl său, cândva profesor în Nepal, îşi dorea să le ofere celor doi copii ai săi un viitor mai bun, iar asta însemna să plece de tot din ţara natală. Aşa că acum conducea un scuter vechi pe arterele principale ale Bucureştiului, livrând mese celor care nu aveau timp să plece din birouri nici măcar atunci când era pauza de masă. Fiecare pachet livrat cu succes era o mică victorie în a-și întreține familia. 

Mama lui Dipak transformase garsoniera lor modestă într-un spațiu de confort și curățenie, un loc care încerca să șoptească ,,acasă” în mijlocul pereților străini. Mâinile mamei, care odinioară țeseau cu dexteritate broderii tradiționale nepaleze, acum frecau și măturau, asigurând curățenia unei clădiri de birouri, în încercarea de a mai suplimenta veniturile. Deși obosită, mama reușea să mențină curățenia și acasă, conștientă că acolo era sanctuarul lor în fața lumii agitate de afară. Lui Dipak îi plăcea să inspire parfumul substanțelor odorizante care se amestecau cu cele ale condimentelor din mâncarea ei, o combinație a lumii vechi din care veneau și a celei noi în care învățau să trăiască. 

Apoi era Bishal, fratele mai mic al lui Dipak, al cărui râs și energie fără limite umpleau micuța garsonieră cu optimism și inocență. El alerga prin cameră, transformând scaunele în munți și păturile în ape. Era prea mic ca să conștientizeze provocările cu care se confrunta familia lui, iar la grădiniță lumea e încă frumoasă și pentru copiii mici nu contează ce culoare are pielea atâta timp cât ești deschis la joacă.

Dipak stătea la masa din bucătărie, cu manualul de română deschis în fața lui. Citind cu voce tare, încerca să învețe să pronunțe sunetele neobișnuite pentru el, limba română fiind foarte diferită de nepaleză. Nu îi era deloc ușor și de fiecare dată când se împotmolea, un suspin îi scăpa printre buze. Lui Dipak îi plăcea școala, însă bucuria învățării pe care o avusese cândva în Nepal părea acum atât de îndepărtată. 

Mama sa, în timp ce amesteca într-o oală pe aragaz, îl urmărea cum se chinuia cu lecțiile. Își șterge mâinile de șorț și se apropie de el, privindu-l cu empatie. Se apleacă apoi spre ghiozdanul lui Dipak și scoade din el micuțul sarangi din lemn. 

„Dipak…”, spuse ea încet, înmânându-i instrumentul, „așa cum acest sarangi vorbește fără cuvinte, la fel face și inima. Ne conectăm cu ceilalți simțind aceleași sentimente, nu vorbind aceeași limbă. Știu că îți este greu, dar vei găsi calea să comunici cu ceilalți colegi ai tăi, am încredere în tine”.

Dipak închise ochii pentru o clipă, lăsând cuvintele ei să se așeze. Apoi, inspiră adânc și închise cu grijă manualul de română. Se ridică de pe scaun și se apropie de fereastră. Privi spre copiii din cartier, care jucau fotbal în parcarea prăfuită. Strigau și râdeau, comunicând într-un limbaj al jocului care nu avea nevoie de traducere. Dipak zâmbi. 

Dipak obişnuia să stea singur în pauze, dar într-una din zile, totul se schimbă. În clasa lui s-a mutat o fată nouă, Izabella. Părea a fi o puştoaică prietenoasă şi îl surprindea pe Dipak, fiindcă nu ezita să se uite la el, aşa cum o făceau ceilalţi colegi care, de fiecare dată când îi întâlneau privirea micuţului nepalez, se uitau în altă parte. 

Mai târziu, în timp ce colegii lui Dipak se jucau şi vorbeau între ei, Izabella a decis să se aşeze lângă el. Ea i-a zâmbit larg şi i-a spus cu o voce blândă:

„Salut!”

„B-bună…”, răspunse Dipak surprins. Nimeni nu mai venise lângă el să socializeze. 

„Eu sunt Izabella. Pe tine cum te cheamă?”, întrebă fata.

„Dipak…”, spuse el destul de ruşinat.

„De ce stai mereu singur?”, întrebă Izabella. Dipak era surprins că apăruse cineva în clasă care chiar voia să vorbească cu el. 

„Nu ştiu. Cred că…”, se fâstâci el. „Pentru că nu sunt ca ei”.

Izabella se încruntă.

„Ei da. Ești din altă ţară, nu de pe lună. Nu văd să ai trei ochi, patru picioare sau antene care să-ţi crească din urechi”.

Dipak zâmbea. 

„Poate că am şi nu ai văzut tu”, spuse el, parcă prinzând puţin curaj după gluma fetei.

Dipak a observat cum Izabella se tot uita către ghiozdanul lui. Sesizase că Dipak ascundea ceva în el. Cum o rodea curiozitatea, Izabella l-a întrebat direct:

„Auzi, ce ascunzi acolo în ghiozdan?”

Dipak ezita să îi spună, dar Izabella nu s-a lăsat până când băiatul nu  și-a luat ghiozdanul, l-a desfăcut şi a scos la iveală micul sarangi înfăşurat într-o pânză moale. Izabella l-a privit uimită.

„Ce frumos!”, spuse ea. „Ce este?”

„E un sarangi. Un instrument muzical de la mine de-acasă, din Nepal”, explică Dipak, cu un sentiment de mândrie în glas.

„Știi să cânţi la el?”, întrebă Izabella.

Dipak dădea din cap, ruşinat. 

„Nu, trebuia să învăţ, dar nu am mai avut când… şi oricum nu se poate folosi, pentru că ai nevoie de un arcuş special ca să cânţi la el. L-am pierdut pe undeva, când m-am mutat în România”.

„Păcat”, spuse Izabella. „Cred că scoate o muzică interesantă. N-am auzit niciodată cum sună un sarangi”.

„E minunat!”, oftă Dipak. „Bunicul meu obişnuia să-mi cânte când eram mic. Muzica lui vorbea fără cuvinte, nu ştiu dacă înţelegi”.

Izabella zâmbea. 

„Mi se pare fascinant că vii de pe partea cealaltă a planetei. Nu cred că ai nevoie de arcuş sau de sarangi ca să-mi povesteşti despre ţara ta”, spuse Izabella zâmbind.  

Dipak ezită.

„Nu ştiu ce să zic…”

„Deci am avut o idee grozavă! Perfect! Propun ca în fiecare pauză de prânz să-mi povesteşti câte ceva interesant despre Nepal. Începem de mâine?”, spuse entuziasmată Izabella. 

Dipak zâmbi şi fusese de acord. Pentru prima oară de când se mutase în România, cineva voia să-i descopere povestea. 

Seara părea că trece destul de greu, iar Dipak, ca să-şi tempereze entuziasmul, decide să prepare un mic pacheţel pentru pauza de prânz de a doua zi. El ia câteva găluşte tradiţionale nepaleze făcute de mama lui, denumite Momos, şi le împachetează cu grijă. Momos era gustarea lui preferată şi se gândise că era o modalitate bună prin care să înceapă să-i povestească Izabellei despre ţara lui. 

„Ce mi-ai adus?”, întrebă ea a doua zi, atunci când Dipak i-a oferit să guste din găluşte. 

„Se numesc Momos”, spuse Dipak. „Mama mea face cele mai bune Momos din Nepal!”

Ochii Izabellei s-au mărit de bucurie când a luat un Momo și l-a gustat. 

„Sunt minunate!”, exclamă. „Ce e chestia asta minunată de dinăuntru?”

„Este un amestec de legume și condimente, împăturite într-un mod special, cu diferite forme inspirate din folclorul nepalez”, explică Dipak. 

Pe măsură ce mâncau, Dipak scosese un mic album plin de fotografii. Îi arătă Izabellei munții înzăpeziți ai Nepalului, străzile aglomerate din Kathmandu și festivalurile colorate de care îi era atât de dor. Izabella asculta cu atenție, punând întrebări și râzând la poveștile lui Dipak despre locurile prin care acesta copilărise. 

În următoarele săptămâni, poveștile de la pauzele de prânz deveniseră evenimente regulate. Izabella împărtășea povești despre România, despre viața la țară, despre caste și voievozi, dar și despre basmele care îi făceau imaginația lui Dipak să zboare. La schimb, Dipak o învăța cuvinte în nepaleză și exersau împreună sunetele, râzând de greșelile amuzante și bucurându-se de noile cuvinte. 

Prietenia lor nu rămăseseră neobservată. Unii copii începuseră să șoptească, dar Dipak se simțea mai curajos cu Izabella alături și nu îi mai păsa când ceilalți se uitau ciudat la el. 

Într-o zi, profesorul de geografie a făcut un anunț neașteptat. 

„Copii, săptămâna viitoare vom avea o prezentare specială. Dipak ne va povesti despre țara sa natală, Nepal!” 

Zâmbetul profesorului era larg, dar Dipak intrase deja în panică. Simțea fiecare privire din clasă îndreptată asupra lui. Ezitând, reuși totuși să spună câteva cuvinte cu o voce timidă:

„Dar, eu… nu știu dacă pot…”

„Ei, asta e bună”, spuse profesorul. „Va fi o oportunitate excelentă pentru toți colegii tăi să învețe despre o cultură diferită. Și ce mod mai bun decât de la cineva care chiar a trăit acolo?”

Izabella i-a făcut un semn încurajator din cap, ochii ei transmițându-i curaj. Dar mintea lui Dipak era cuprinsă de temeri legate de statul în fața clasei, de a fi în centrul atenției, vulnerabil în fața colegilor lui, care-l priveau mereu ca pe un ciudat. Numai gândindu-se la asta, stomacul i se înnoda de emoție.

Cu toate astea, în zilele următoare, sprijinul pe care îl primea de la Izabella contribuia mult la încrederea în sine. Dipak se apucă ușor-ușor de prezentare și începea să adune fotografii din Nepal, cu munții săi înalți și văile luxuriante. Avea să vorbească despre festivalurile vibrante, despre aroma picantă a preparatelor nepaleze și despre dansurile tradiționale, care spuneau povești străvechi.

Totuși, pe măsură ce se apropia ziua prezentării, în timpul unei recreații, când Dipak îi arăta Izabellei cum să-și scrie numele în alfabetul nepalez, un grup de băieți au venit în jurul lui Dipak. Era gașca de bullies condusă de colegul său de clasă, Victor. Cu un rânjet, Victor îi smulge rucsacul lui Dipak și varsă conținutul pe beton. Sarangiul cade  și este confiscat imediat de băieți. 

„Dar ce avem noi aici, o jucărie?”, spuse Victor în timp ce analizează cu atenție instrumentul muzical, fără să țină cont de fragilitatea lui. 

„Dă-l înapoi, nu e al tău!”, ridică tonul Izabella. 

Victor îi zâmbește larg și apoi aruncă sarangiul către alt băiat, spre disperarea lui Dipak. Fata întinde mâna într-o încercare zadarnică de a prinde sarangiul din aer, în timp ce băieții au început să-l arunce cu nepăsare de la unul la altul. 

„Victor, te rog!”, îşi găsi în sfârşit Dipak vocea.

Dar era prea târziu. Instrumentul alunecă din mâna stângace a unuia dintre băieţi şi se izbește cu putere de pământ. Dipak resimțea lovitura de parcă l-ar fi lovit un trăsnet. Sarangiul lui se făcuse bucăţi.

Fix în acel moment a sunat clopoţelul şi Victor împreună cu băieţii au luat-o la fugă spre şcoală, lăsându-l pe Dipak să adune bucățile. Izabella se aşeză lângă el. Nu ştia ce să-i spună şi o durea sufletul când vedea cum ochii lui Dipak se umpleau de lacrimi.

Următoarele ore fuseseră chinuitoare pentru Dipak. Se simțea de parcă toate amintirile copilăriei lui s-ar fi făcut bucăţi, odată cu sarangiul. Nici măcar încercările Izabellei de a-i ridica moralul nu funcţionau. Dipak se afundase într-o tăcere pe care Izabella nu știa cum să o spargă.

Dipak ajunsese în sfârşit acasă, cu capul plecat şi privirea tristă,  cu momentul spargerii sarangiului său revenindu-i constant în faţa ochilor. Fratele său mai mic, Bishal, se juca cu câteva mașinuțe pe podeaua camerei. Îşi ridică privirea și observă tristețea din ochii lui Dipak.

„Ce s-a întâmplat, Dipak?”, îl întrebă îngrijorat Bishal.

„Nişte băieți răi de la școală mi-au spart sarangiul”, răspunse Dipak. El scoase din ghiozdan bucăţile de lemn ale instrumentului şi le aşeză lângă maşinuţele lui Bishal. „Bunicul nu m-ar fi iertat niciodată pentru asta. L-am dezamăgit”, continuă el.

Bishal se apropie și privește cu atenție sarangiul spart. „Dar tu nu ai făcut asta”, spuse el cu seriozitatea unui copil de patru ani. „Cum să-l dezamăgeşti pe bunicul, dacă nu tu l-ai spart?”

„Și o să-i dezamăgesc şi pe colegi, pe Izabella, pe proful de geografie… Fără sarangi cum o să-mi mai pot face prezentarea?”, spuse Dipak. 

Bishal se încruntă, împinsese cu piciorul o mașinuță pe podea, apoi se uită la Dipak cu ochii mari. „Dar poți povesti despre Nepal, nu? Despre munți și festivaluri. Și despre bunicu’”.

Dipak oftă ușor. „Da, pot povesti, dar…”

„Și poze!”, îl întrerupse Bishal, zâmbind larg amintindu-şi că mama lor avea mai multe fotografii cu munții și templele de acasă. „Le arăți poze cu munții mari!”

Dipak zâmbi puțin la entuziasmul fratelui său. „Aş putea să le arăt poze”.

Bishal se ridică, merge la Dipak și îl trage de mână. „Le poți povesti despre Yeti!”

Colțurile gurii lui Dipak se ridicară într-un zâmbet larg. Inocența și entuziasmul lui Bishal erau molipsitoare. „Chiar crezi că le-ar plăcea asta?”

Bishal dădu din cap energic. 

„Da! Și te pot ajuta. Putem desena un Yeti pentru ei!”, spuse băieţelul.

 „Bine, vom desena un Yeti. Mulțumesc, Bishal. Ești foarte deștept, știi asta?”, râse Dipak.

 „Normal că știu!”, răspunse mândru Bishal. „Acum hai să desenăm!”

Datorită lui Bishal, Dipak îşi găsise forța de a duce la capăt prezentarea pentru colegii lui, fără sarangi. Și-a dat seama că, deși instrumentul era o parte din povestea lui, nu era întreaga poveste. Cultura lui, Nepalul lui, erau vii în inima, cuvintele şi pozele băiatului, iar asta era ceva ce niciun bătăuș de la şcoală nu putea distruge vreodată.

A sosit ziua prezentării. Stând în fața clasei, Dipak ținea strâns sarangiul spart, iar Izabella zâmbea lângă el, urmând a-l asista la prezentare. Micuţul nepalez inspiră adânc, simțind greutatea privirilor pline de expectativă ale colegilor săi.

„Acesta…”, începu Dipak, cu voce fermă, „a fost sarangiul bunicului meu. Nu se mai poate cânta la el, pentru că este spart. Oricum nu se putea cânta, pentru că i-am pierdut arcuşul pe drumul spre România. Dar acest instrument spune o poveste despre casa mea, Nepal”. 

Dipak mângâie uşor cu degetele lemnul crăpat. „Cu el se putea cânta despre munții înalți, despre terasele verzi și despre un cer atât de aproape, de parcă se puteau atinge stelele”.

Prezentarea lui Dipak continuă cu o descriere a muzicii tradiţionale pe care bunicul său obişnuia să o cânte, despre festivalurile la care dansau și despre ploile musonului. Le spusese despre Yeti, monstrul din munţii Himalaya, așa cum sugerase Bishal, iar colegii săi erau fascinaţi.

Pe tot parcursul prezentării, Izabella arătă colegilor fotografiile şi desenele pe care Dipak și Bishal le făcuseră împreună: Yeti, Everestul și culorile vii ale festivalurilor nepaleze. Colegii priveau pozele uimiţi de frumuseţea Nepalului. Până și Victor era captivat de prezentare. Pentru prima dată de când sosise în România, Dipak simțea o energie caldă din partea clasei. Era prima oară când aceștia nu îl mai priveau cu dispreţ, ci ca pe unul de-al lor.

Înainte ca ora să se termine, colegii l-au aplaudat frenetic pe Dipak. Apoi, în recreaţie, unii dintre ei au venit lângă Dipak să privească sarangiul și desenele, punând întrebări, dorind să afle mai multe despre ţara lui natală. 

Și acolo, printre colegii săi, stătea Izabella, prietena care îl ajutase să-și găsească curajul de a se ridica și de a vorbi din inimă, prietena care îi arătase că identitatea sa nu se afla într-un obiect, ci în poveștile pe care le purta înăuntru.

Lectura: Viorel Păunescu

Sound editor: Ștefan Buculeasa