Licuriciul

„Nu pot! Mi-e frică!”, spuse Oliver, micuțul pui de licurici. 

„Cum să-ți fie frică? Cine a mai pomenit licurici căruia să-i fie frică de întuneric?”, răspunse tatăl lui Oliver. 

Dar orice ar fi zis, orice ar fi făcut, nimeni din familia de licurici a lui Oliver nu reușise să-l convingă să-și învingă frica de întuneric și să lumineze. 

Oliver era pui și abia împlinise vârsta la care licuricii ies din coconul lor, fiind pregătiți să lumineze întunericul pădurii. Avea zece frați și el era singurul care nu reușise să-și aprindă burtica și să lumineze. Degeaba au încercat cu toții să-l ajute, Oliver era atât de speriat de întuneric, încât se ascundea în scorbura lui și nu voia să iasă de acolo până când nu apăreau primele raze ale soarelui. Doar când se gândea la noapte și la umbrele ei, inima lui Oliver bătea mai tare, de spaimă. 

Într-una dintre seri, în luminișul licuricilor era forfotă mare. Era acel moment din an în care urma să aibă loc ,,Festivalul luminilor”, eveniment la care toți licuricii aveau ocazia să-și etaleze luminile. Ca la fiecare ediție a festivalului, tatăl lui Oliver făcea parte din juriu. În tinerețea lui, tatăl lui Oliver fusese ales „cel mai strălucitor licurici” de trei ori la rând, performanță greu de egalat. Evident, cei zece frați ai lui Oliver se pregăteau de zor să-și etaleze luminile, în timp ce micuțul licurici era mereu în aceeași scorbură, speriat de noapte și de propria-i neputință. 

„Anul acesta, toți fiii mei trebuie să participe la festival!”, spuse pe un ton ferm tatăl lui Oliver.

„Dar mă voi face de râs!”, răspunse Oliver. „Eu nu pot să luminez”.

„Poate că de asta ai nevoie ca să înveți”, spuse tatăl. „Uneori trebuie să te izbești direct de frică pentru a scăpa de ea. Ești licurici! Trebuie să luminezi!” 

Cuprins de emoții, Oliver se hotărî să plece. Nu suporta gândul că se va face de râs în fața tuturor licuricilor din pădure și că avea să-și dezamăgească tatăl. Așa că, precum spune o vorbă veche din bătrâni: ,,fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”, Oliver așteptă miezul zilei, atunci când toți licuricii dorm și fugi de acasă.

Mersese ce mersese și ajunse în fața unei mlaștini. Vedea cum soarele începea să apună, așa că voia să-și găsească un adăpost, ca să se ferească de întuneric. Zbură pe lângă stufăriș și se așeză pe un nufăr, ca să-și tragă sufletul. Dintr-o dată, din apă sări un broscoi fioros, care era gata-gata să-l înfulece. Limba cea lungă a broscoiului era ca o linguriță lungă și lipicioasă, pregătită să-l transforme pe Oliver într-o cină delicioasă. Micuțul licurici reuși să se ferească și zbură repede spre desișul pădurii. Fiind deja noapte și fără să mai vadă în fața lui, Oliver s-a izbit puternic de o ramură de paltin și a căzut cu zgomot pe covorul de frunze arămii de pe pământ.

„Ești bine? Trezește-te!”, auzi ca într-un vis Oliver. 

Oliver deschisese ochii și în fața lui a văzut o molie de pădure. Era prima oară când întâlnea o astfel de insectă, așa că s-a speriat și voia să o ia la fugă. 

„Stai. Nu-ți fac nimic! Voiam doar să văd dacă ești bine”, îi spuse molia cu blândețe. „Cum te cheamă?”

„Oliver”, răspunse ezitând licuriciul. 

„Ce drăguț. Pe mine mă cheamă Lumi”, răspunse molia. „Dar ce cauți în partea asta a pădurii? De ce orbecăi prin întuneric, când ai lumină în tine?”

„Eu nu pot să luminez, pentru că mi-e prea frică de întuneric”, răspunse resemnat Oliver. 

„Un licurici care să nu lumineze? Pe asta n-am mai auzit-o până acum!”, spuse Lumi. „Știi, noi, moliile, suntem atrase de lumină, așa că nu e întâmplător că ne-am întâlnit. O să te învăț să luminezi!” 

Oliver ezită, dar Lumi îl îndeamnă să meargă cu ea. 

„Vino cu mine și o să-ți arăt ceva magic!”, spuse molia. 

Oliver era fermecat de energia insectei, așa că zbură în urma ei. Lumi îl condusese pe micuțul licurici în pădure, iar acesta se simțea din ce în ce mai speriat de siluetele întunecate ale copacilor. Cu fiecare bătaie grațioasă a aripilor, Lumi simțea temerile lui Oliver, inspira puternic și, încetișor, începea să emane o strălucire de argint, de parcă ar fi creat o aură de liniște și protecție în jurul lui. 

Lumi îl condusese pe Oliver la marginea unui iaz. Aici, se putea vedea cum lumina blândă a lunii se oglindea în apa strălucitoare, făcând ca cerul și pământul să pară ca doi prieteni care dansează împreună.

Lumi se așează lângă apa limpede și îl încurajează pe micuțul licurici să se uite în apă. Când Oliver privi, el descoperi minunată lună plină și stelele care străluceau pe cer, reflectate fermecător în oglinda apei.

„Vezi?”, șopti ea. „Nu trebuie să-ți fie frică de întuneric. Pentru că noaptea, dacă privești spre cer, vei vedea că și acolo trăiesc milioane de licurici”.

Încurajat de energia moliei, Oliver își ridică privirea spre cerul înstelat și era uimit de frumusețea lui. El inspira adânc și, dintr-o dată, o senzație blândă și caldă îi învăluia burtica. Oliver începea să strălucească fără să-și dea seama, ca atunci când propriul lui interior devenise o mică stea.

„Întunericul este doar o altă parte a lumii noastre, iar tu îți poți învinge frica, dacă strălucești în fața lui. Lumina ta este chiar puterea ta!”, spuse cu blândețe Lumi. 

Oliver se simțea mai încrezător ca niciodată. Știa că era pregătit pentru a lua parte la competiția din ,,Festivalul luminii”. Își luă rămas bun de la Lumi și porni înapoi spre casă.

Ajuns înapoi în luminișul licuricilor, festivalul era în plină desfășurare. Frații lui erau deja participanți la competiția luminilor și încercau din răsputeri să creeze cel mai fascinant spectacol de lumină posibil. Tatăl lui Oliver l-a văzut pe micuțul licurici și s-a bucurat că fiul său luase decizia să participe la concurs.

Nerăbdător să înceapă, Oliver clipi plin de curaj și hotărâre. Era momentul lui. Privi spre cerul înstelat, inspiră puternic aer în piept și burtica lui începu să strălucească mai puternic ca a oricărui alt licurici. Urmând exemplul moliei Lumi, Oliver începea să creeze un dans al luminii, captând atenția tuturor spectatorilor. Licuricii izbucniră în aplauze entuziaste, pe măsură ce lumina lui Oliver strălucea tot mai puternic. Chiar și tatăl său nu putea să-și ascundă zâmbetul mândru.

După triumful din concurs, Oliver se întorsese acasă la familia sa, având inima plină de bucurie și satisfacție. Strălucind de mândrie, tatăl său a venit să-l îmbrățișeze. Acum, Oliver nu se mai temea de noapte, iar lumina sa devenise o sursă de inspirație pentru toți licuricii.  Uneori, chiar și în cele mai întunecate momente, cea mai puternică lumină poate fi găsită înăuntrul nostru, gata să strălucească și să facă lumea un loc mai frumos. Iar pe Oliver dacă vreți să-l regăsiți, deschideți larg fereastra, priviți spre cer și îl veți vedea acolo, strălucind puternic, alături de celelalte milioane de licurici.

Lectura: Irina Margareta Nistor