Bună! Sunt eu, Ionică și abia ce-am împlinit șapte ani! Locuiesc într-un sat atât de bătrân, încât până și caselor a început să le crească barbă albă, de la cât de acoperite sunt de pânze de păianjeni. Satul meu e undeva prin munți și nu mai are prea mulți locuitori. Seara e așa liniște, încât pot auzi chiar și ursul din pădure cum strănută. Eu sunt singurul copil de pe-aici și mă joc singur. Dar mi-e bine. Sunt cel mai curajos cavaler din regat și uneori îmi place să mă joc de-a exploratorul, să descopăr locuri noi prin pădure și să mă lupt cu dragoni! Da, am întâlnit și dragoni în pădurea de lângă sat, ce, nu mă credeți?
V-aș invita pe la mine, dar drumurile sunt proaste și nu cred că o să ajungeți până aici, deci va trebui să mă credeți pe cuvânt când vă zic de dragoni. Bunica mea mă crede de fiecare dată. Ea are grijă de mine, chiar dacă e tare bătrână, dar să nu-i spuneți că am zis despre ea că e bătrână, vă rog eu frumos. Seara, înainte de culcare, bunica îmi spune basme cu eroi fantastici care zboară și care călătoresc în locuri nemaivăzute.
„Ionică!”, spune ea, „Să crezi în povești înseamnă să crezi că orice pe lumea asta este posibil!”. Cred că de-aia îmi plac aventurile pe care le trăiesc și eu zi de zi. În ele, orice se poate întâmpla!
Nu știu exact de ce mami și tati nu sunt aici, cu noi. Bunica spune că ei au plecat într-o țară fermecată, pe care o cheamă „Italia”. Pare a fi numele unui tărâm din aventurile mele și mi-ar plăcea uneori să mă duc acolo, să văd prin ce aventuri trec mami și tati. Bunica spune și că ei nu au cum să vină acasă prea curând, iar atunci mă întristez, pentru că îmi este tare dor de ei. Uneori, când nu reușesc să adorm și mă uit spre cerul înstelat, îmi imaginez că-mi transmit mesaje secrete cu ajutorul stelelor. Din păcate aici, în mijlocul munților, nu prea există căi de comunicare cu lumea reală, așa că prefer să mi-o construiesc pe a mea.
La școală nu mă duc, deși mi-aș dori tare mult. Bunica nu mă lasă, pentru că e prea departe. 20 de kilometri distanță. Nu știu exact ce înseamnă asta, dar bunica spune că nu pot merge atât de mult. Ce știe ea, eu am traversat păduri legendare și tărâmuri fantastice în toate aventurile mele. Dar cu toate astea, încă n-am reușit s-o conving să mă lase la școală, așa că m-am resemnat. Bunica, însă, încearcă ea să mă învețe să scriu și să citesc. Mi-a făcut cadou un creion vechi care fusese al ei. Nu știam cum să-l țin sau ce trebuie să fac cu el, așa că bunica a adus un caiet vechi din pod și, împreună, am început să facem bastonașe. Erau ca niște soldăței care trebuiau să stea drepți, dar ostașii mei nu prea reușeau să facă asta. Bunica nu mă certa. Spunea că nu o să pățesc nimic dacă nu o să știu să scriu sau să citesc, pentru că aveam ceva mult mai de preț decât literele: imaginație!
Azi e miercuri, deci asta înseamnă că azi e ziua în care la noi în sat vine Nea Tudorel. Nea Tudorel este poștașul zonei și ajunge pe aici cam o dată pe săptămână, de cele mai multe ori miercurea. De unul singur el reușește să meargă prin toate cele zece sate care se află la distanță mică față de satul meu. Nea Tudorel nu e ca un poștaș oarecare. Deși nu am văzut vreodată un alt poștaș pe la noi prin sat, știu sigur că Nea Tudorel e altfel. El e un super-poștaș, ca un super-erou! E în vârstă, dar mai tânăr decât bunica și e îmbrăcat într-o uniformă pe care se poate vedea însemnul Poștei Române. Are și niște cizme care fac CLOMP CLOMP atunci când pășește pe aleea pietruită din dreptul casei bunicii. Are un mers hotărât, ca atunci când ar urma să salveze lumea. Iar astăzi chiar asta face, pentru că, spre marea mea uimire, mi-a adus o scrisoare de la mami și tati! 
Mă uit la scrisoare de parcă e harta unei comori. „Te-ai întâlnit cu mami și tati ca să îți dea asta?”, îl întreb eu curios pe Nea Tudorel. Acesta îmi face cu ochiul și îmi spune „Poate că da, poate că nu. Poștașii au secretele lor!”
Wow! Pentru mine, Nea Tudorel devenise cel mai tare om de pe planetă. Cu adevărat un super erou care e capabil să zboare peste munți și mări ca să le ducă copiilor scrisorile părinților. Cât de tare era asta? Bunica îmi citea scrisoarea de la mami și tati, în care îmi povesteau de viața lor în tărâmul Italiei și îmi spuneau că le e dor de mine. Serile am început să mă gândesc la aventurile lui Nea Tudorel. Mi-l imaginez cum gonește cu mașina lui roșie, care putea să zboare și să străbată furtuni. Cum călătorește în tărâmuri fermecate și vorbește cu tot felul de oameni importanți, dar și cu animale, însă mai ales cum se întâlnește cu mami și tati ca să ia de la ei scrisorile pentru mine. Așa că m-am decis. Vreau și eu să merg în aventuri cu Nea Tudorel. Dar cum să fac asta? Eu sunt doar un puști de 7 ani și sunt absolut sigur că super-eroii nu iau cu ei copii așa de mici în aventurile lor. Așa de tare vreau să merg cu el, să văd de unde vin scrisorile și dacă se poate… dar numai dacă se poate, să trag și eu cu ochiul să văd cum arată acel tărâm fermecat numit Italia, unde trăiesc mami și tati.
Marți, cu doar o zi înainte ca Nea Tudorel să vină din nou la casa bunicii, îmi vine o super idee. Cum ar fi să mă strecor în mașina roșie a lui Nea Tudorel și să stau acolo pitit ca să văd pe unde merge și ce de ce aventuri are parte? Zis și făcut. A doua zi, Nea Tudorel sosește în sat, intră la noi în curte și îi aduce pensia bunicii. Iar eu, fără să ezit prea tare, mă strecor în afara curții, mă apropii de mașina lui roșie și mă strecor pe bancheta din spate. Inima îmi bate puternic, probabil că în curând o să-mi iasă din piept de la atâtea emoții. Mi-e frică să nu mă prindă, dar vreau neapărat să fac asta. Să fiu parte dintr-o aventură adevărată, exact ca cele pe care mi le imaginez de fiecare dată singur. Abia aștept să văd ce chestii de super-erou face Nea Tudorel!
Câteva minute, Nea Tudorel nu și-a dat seama că mă urcasem în mașina lui, dar la prima groapă mai zdravănă, m-am lovit cu capul de bancheta din spate și am scos un „AU!”. Nea Tudorel oprește mașina și se uită în spate.
„Ce cauți acia în spate, Ionică?”, întrebă el mirat.
„Ziua bună, Nea Tudorel”, am spus eu fâstâcindu-mă. „Eu… eu… am, am vrut să văd unde mergeți în aventuri!”
Nea Tudorel pufnește în râs.
„Aventuri? Dar tu nu știi că nu e frumos să te strecori în mașinile oamenilor, tinere cavaler? Te puteai accidenta zdravăn!”
Știa că-s cavaler! Deci asta însemna că Nea Tudorel mă văzuse în aventurile mele. Era cu adevărat un super-erou care m-ar fi putut duce la mami și tati.
„Pot să vin și eu cu tine? Să mă duci să-i văd pe mami și pe tati?”, îl întreb pe Nea Tudorel, cu un licăr de speranță în privire.
„Ionică, înțeleg că ți-e dor de părinții tăi și că vrei să trăiești aventuri, dar trebuie să fii mereu în siguranță”, mă dojeni el. „Dar uite cum facem. Dacă tot ești aici, haide cu mine azi să vezi cum fac livrările. Ce zici?”
„Serios?”, răspund eu entuziasmat.
„Da. Doar astăzi și doar dacă îmi promiți că o să fii cuminte și o să asculți tot ce îți voi zice, da?”
„Promit! O să fiu cel mai bun ajutor de super-erou! Mulțumesc, Nea Tudorel!”
Mașina lui Nea Tudorel înaintează pe drumurile pline de gropi și noroaie. Mie îmi pare a fi ca un vapor care navighează pe mările tulburi, iar eu mă țin cu greu să nu fiu azvârlit peste bord și să fiu sfârtecat de rechini. La un moment dat, mașina lui Nea Tudorel se împotmolește într-o baltă, care pare a fi mai degrabă lac. Mormăind, Nea Tudorel coboară din mașină și îmi spune să trec la volan. Am emoții. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva. Sarcina mea este să țin drept de volan și să apăs pe o pedală în timp ce el împinge mașina de la spate ca să putem ieși din groapă. Nu sunt eu prea înalt, dar când Nea Tudorel îmi spune să apăs pe pedală, o fac cu toată puterea. Iar mașina scoate instant un sunet nervos și reușește să se elibereze din nămol.
Apoi, am ajuns într-un sat care semăna cu al meu. Tot cu case părăsite și doar câțiva bătrâni care își duc cu greu traiul. Aici, când ne apropiem de una dintre case, suntem atacați de câini. Au apărut de nicăieri, lătrând amenințător, de parcă ne avertizau să stăm departe de comoara pe care o păzesc. Mie mi s-a făcut instant frică, dar Nea Tudorel le vorbește cu blândețe și se strâmbă la ei. Pesemne că știe să vorbească cu animalele, altfel nu îmi explic! Câinii se liniștesc și încep să se gudure pe lângă Nea Tudorel, care îi mângâie cu prietenie.
Zece sate. Atâtea avea Nea Tudorel de parcurs într-o singură zi. Pe oriunde merg cu el, întâlnesc lucruri noi: oameni interesanți, găini dansatoare, capre vorbitoare și copaci care șoptesc secrete uitate de vremuri. Pentru mine totul e o aventură și nu o aventură pe care mi-o închipuiam când mă jucam acasă la bunica, ci o aventură pe bune!
Ultima oprire înainte de a mă duce acasă este la oficiul poștal din cel mai mare sat al regiunii. Aceasta se află într-o clădire înaltă, cu un turnuleț asemănător cu cel al unui castel. Nea Tudorel mă poftește să intru, iar eu pășesc timid, ca și când aș intra într-o peșteră plină de comori. Primul lucru pe care îl observ sunt teancuri de scrisori și cutii împachetate, iar într-un colț observ o hartă mare, cu tot felul de linii care conectează niște puncte. Mă apropii de hartă și îl întreb pe Nea Tudorel. 
„Unde sunt mami și tati?”
„Aici”, răspunde el, indicându-mi pe hartă locul în care se afla tărâmul fermecat al Italiei.
„Tu ai fost acolo, cum arată casa lui mami și tati?”, întreb eu cu speranță în glas.
Nea Tudorel zâmbește și se apleacă la nivelul meu.
„Ionică, Italia e foarte departe. N-am fost niciodată acolo”
„Și atunci cum mi-ai adus scrisoarea de la mami și tati?”, întreb eu.
„Scrisorile călătoresc prin toată lumea”, spune el și îmi arată liniile și punctele de pe hartă. „Vezi astea? Sunt rute poștale care unesc orașe. Suntem cu toții conectați. De asta scrisoarea de la părinții tăi poate ajunge din Italia până aici, la noi, în România”.
Cuvintele lui mă pun pe gânduri. Îmi imaginez cum părinții mei trimit scrisori zburătoare pe rutele acelea.
„Știi ce poți face?”, spune din senin Nea Tudorel și ia de pe un birou o foaie de hârtie și un creion. „Le poți scrie o scrisoare și le-o trimitem în Italia direct de aici!”
Atunci încep să tremur. Să scriu? O scrisoare? Priveam spre hârtie și creion de parcă ar fi fost niște monștri. Mi-ar fi plăcut să le scriu lui mami și tati despre ce zi bună am avut până acum și cât de mult îmi e dor de ei, doar că… nu știam să scriu. Nea Tudorel așteapta să iau hârtia și creionul, dar eu lăsam privirea în jos. Nu îi puteam spune că tocmai eu, cavalerul Ionică cel curajos, nu știam să scriu.
„Ionică, ce s-a întâmplat? Ești bine?”, mă întreabă poștașul.
Dau din cap fără să știu ce să spun. Simțeam cum mă năpădeau lacrimile, fiindcă eram neputincios.
„Vreau să merg acasă”, am mormăit fără să-mi ridic privirea din pământ.
Nea Tudorel oftează, fără să înțeleagă exact ce mă apucase. Puse deoparte hârtia și creionul și mă luă de mână. Ieșim împreună din oficiul poștal, nu înainte de a-mi da un covrig cald. Nici foame nu îmi era, așa de prost mă simțeam. Drumul spre casa bunicii este unul foarte tăcut. Eu nu scot niciun sunet, iar Nea Tudorel își vede de drum. Acum mașina nu îmi mai pare a fi o corabie, ci doar o rablă veche și ruginită care merge pe drumuri pline de hârtoape. Nu mă pot uita la Nea Tudorel, pentru că mă apucă o rușine teribilă. Mă simt îngrozitor de mic.
Când ajungem în dreptul casei, Nea Tudorel îmi spune:
„Ionică, ești un băiețel tare isteț! Și tare curajos!”
Dar eu nu mă simt deloc așa. Bunica îmi pregătise masa, dar nu aveam chef de nimic, doar să zac în pat și să mă uit la tavan. Îmi doream foarte tare ca mami și tati să fie acolo lângă mine și să mă ia în brațe, dar asta știam că nu avea cum să se întâmple. Doar trăiesc în viața reală, nu în povești… iar Italia e foarte departe de satul nostru.
A doua zi dimineață mă trezesc cu greu și mă duc în ogradă. Aici, bunica hrănește niște găini, dar vine la mine cum mă vede că ies din casă. Mă așez pe băncuța de lemn de lângă cotețul găinilor, iar bunica vine lângă mine, fără să-mi zică vreo vorbă. Stăm așa câteva minute bune, iar apoi, într-un final, îmi spune:
„Băiete, uneori cel mai curajos lucru pe care poți să-l faci este să spui ce te apasă pe suflet, chiar dacă nu o spui cu vorbele care trebuie”.
„Bunico… puteam să le trimit o scrisoare lui mami și tati ca să le povestesc ce zi bună am avut ieri dar… nu știu să scriu!”
Bunica zâmbește și mă ia de mână.
„Da nu trebuie să scrii ca să spui o poveste, Ionică. Tu mereu îmi spui povești fără să scrii o vorbă. De ce nu le spunem părinților tăi povestea împreună? Tu o vorbești, iar eu o scriu”.
Îmi place ideea și, brusc, simt cum mă înveselesc. Eu pot să-mi spun aventurile cu Nea Tudorel, iar bunica mă ajută cu scrisul. Așa că mă așez cu bunica la vechea masă din lemn și încep să îi povestesc cum a decurs ziua, cum m-am strecurat în mașina lui Nea Tudorel și cum am mers cu el din sat în sat să ducem scrisori și pensii. Bunica mă ascultă și scrie pe hârtie toate cuvintele așa cum i le spun eu. Vedeam cum poveștile mele prindeau viață pe hârtie și cum bunica mânuia creionul ca pe o baghetă magică, făcând să apară literele, cuvintele și propozițiile.
Săptămâna următoare îi dăm scrisoarea lui Nea Tudorel, care ne promite că se va asigura că va fi livrată acasă la mami și tati, în Italia. Își ia rămas bun și pleacă în mașina roșie, iar eu rămân în urmă, cu speranța că mami și tati vor primi o bucățică din sufletul meu de aici, de departe. Și odată cu scrisoarea, mi-am dat seama că îmi doresc ceva foarte, foarte tare: să învăț să scriu și să citesc. Să pot să le scriu scrisori lui mami și tati de unul singur. Când îi spun din nou bunicii că vreau să merg la școală, ea mă întreabă dacă sunt sigur că vreau asta, pentru că va fi foarte dificil.
„Normal că vreau, bunico. Nu mă sperie că o să fie greu. Doar sunt Cavalerul Ionică cel curajos!”
Așa că, dragii mei mami și tati, asta m-a făcut să vă promit că o să mă duc la școală și că o să învăț să scriu și să citesc. De acum, pot să vă scriu scrisori de unul singur, oricând mi se face dor de voi. Să știți că vă iubesc și abia aștept să vă revăd… cândva.
