Măriuca

Introducere:

Această poveste este inspirată din fapte reale și din povestirea lui Dumitru Almaș „Fetița din Nuc”. Vă recomand lectura acestei povestiri clasice pe care o veți găsi în volumul „Povestiri istorice”, cunoscuta carte a lui Dumitru Almaș. Ceea ce veți citi mai jos este o reinterpretare a poveștii cunoscutei eroine Măriuca Zaharia.

Numele meu a fost Măriuca Zaharia și, acum mult timp în urmă, am trăit într-un sătuc liniștit numit Haret, în apropierea orașului Mărășești din Vrancea. Eu nu mai sunt printre voi, dar povestea mea, care speram să reziste mai bine probei timpului, zace acum uitată precum o jucărie veche în podul bunicilor.

Dar cum o poveste trebuie spusă din nou și din nou ca să nu se piardă, o să vă spun cum mi-am trăit copilăria alături de bunicul meu, Ion Zaharia, în casa bătrânească de la marginea sătucului, o casă cu o livadă ce mie mi se părea uriașă. Erau acolo pomi roditori, înalți și puternici, iar eu îmi petreceam zilele cățărându-mă în ei și privind spre dealurile și văile de lângă sat. Bunicul se trezea dimineața la primul cântec al cocoșului și îmi pregătea micul dejun, cu legume proaspăt culese, ouă luate de la găini și lapte de la vacă. Zilele treceau repede, iar eu încercam să îmi fac un rost pe lângă bunicul meu, ajutându-l cu treburi gospodărești. Trăiam o viață simplă și fericită.

Dar, din păcate, liniștea și pacea aveau să dispară din sătucul nostru, deoarece trăiam într-o perioadă foarte complicată pentru țară, perioada Primului Război Mondial. Acest conflict, care a început în 1914, cu mult timp chiar și înainte ca bunicii voștri să se fi născut, a schimbat lumea în foarte multe feluri. Părinții mei plecaseră pe front încă de la începutul conflictului, iar eu rămăsesem în urmă cu bunicu’. Tata era soldat și lupta în tranșee, iar mama era infirmieră și îngrijea soldații răniți.

Nu mai știam nimic despre ei, așa că în fiecare seară priveam spre stele și mă gândeam la ei. Erau în siguranță? Se gândeau la mine? Deseori bunicul mă surprindea în timp ce eram la fereastră și mă mângâia ușor pe spate, spunându-mi cu vocea lui caldă:

„Sunt acolo și sunt bine. Își apară țara…”, spunea el „și sunt tare mândri de tine că ești așa curajoasă așteptându-i aici, cuminte”.

Le făcusem părinților mei o promisiune înainte ca ei să plece: aceea că voi rămâne alături de bunicul meu indiferent de ce avea să se întâmple și că îi voi aștepta acasă. Știam că războiul nu avea să dureze o veșnicie și visam cu ochii deschiși la momentul în care mama și tata aveau să deschidă poarta de la intrare și să mă strângă în brațe. Pentru mine, căsuța bunicului din satul Haret nu era doar casa mea, ci și locul în care urma să îmi reîntâlnesc părinții. Și de fiecare dată când mă apuca frica aflând vești că războiul se apropia din ce în ce mai tare de sat, îmi aduceam aminte de ce îmi spunea tata înainte de a pleca, o replică care chiar și acum mă emoționează: „Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică, Măriuca; este decizia de a-ți înfrunta frica”.

Satul nostru, ca multe altele, începuse să resimtă efectele războiului. În fiecare zi auzeam din diferite surse despre tot felul de lupte care se desfășurau prin diferite locuri din țara noastră și, treptat, informațiile despre război veneau dinspre sate aflate la distanțe destul de mici față de al nostru. Erau vremuri înspăimântătoare pentru toată lumea, dar mai ales pentru copii. În unele nopți puteam auzi bubuiturile înfundate ale tunurilor de pe câmpurile de luptă din depărtări. Erau ca niște tunete distante care nu păreau a se sfârși nici măcar atunci când răsărea soarele. Și, uneori, vedeam soldați mărșăluind pe ulițele satului, cu chipurile lor murdare și obosite. Speram ca printre ei să-l zăresc pe tata, dar nu era printre ei.

Sătenii deveniseră din ce în ce mai îngrijorați și speriați. Vorbeau între ei și plănuiau să plece, să abandoneze satul și să găsească un loc mai sigur, departe de front. Dar nici eu și nici bunicu’ nu voiam să plecăm.

„Casa asta și pomii ăștia au văzut multe anotimpuri și o să tot vadă de-acum încolo. Trebuie să fim ca ei, rezistenți!”, îmi spunea el, adesea.

Într-o zi, însă, totul s-a schimbat în satul nostru. Îmi amintesc de primul moment în care am auzit acele huruituri îngrozitoare din depărtare. Nu mai erau tunetele înfundate, ci niște bubuituri mult mai alarmante. Erau zgomotele războiului care vuiau peste câmpurile și dealurile de lângă sat: puternice, furioase și înspăimântătoare.

De la distanță am început să-i vedem. Erau inamicii. Trupele germane acopereau linia orizontului ca niște monștri ai întunericului ce mărșăluiau în formație de luptă. Deși erau destul de departe de noi, doar simpla lor apariție era suficientă cât să îmi provoace o stare de anxietate pe care nu o mai simțisem până atunci niciodată.

Satul era acoperit de o pâclă de liniște apăsătoare. Vecinii priveau cu teamă spre armata inamică, ascunși în spatele ferestrelor propriilor case. Bucuria care umplea cândva străzile satului Haret era acum înlocuită de șoapte îngrijorate. Nimic nu mai era la fel. Dealurile și câmpurile unde mă plimbam cu bunicul erau acum cotropite de aceste personaje întunecate.

Mă ascundeam în brațele bunicului căutând liniște, dar până și el, care avea un calm cum nu mai văzusem la altcineva, se simțea nesigur pe ziua de mâine. Ne confruntam cu ceva ce nu ne imaginasem vreodată, iar umbrele soldaților germani din depărtare parcă făcuseră o vrajă întunecată deasupra a ceea ce fusese cândva sătucul nostru liniștit.

Într-una din după-amiezile următoare, bunicul m-a luat de braț și mi-a spus pe un ton îngrijorat:

„Măriuca, mulți dintre vecini o să plece”.

Mi se pusese aproape instantaneu un nod în gât. Avea dreptate. Trebuia să plecăm. Iminenta invazie a trupelor germane ne-ar fi putut pune viețile în pericol. Dar cu toate astea, ceva îmi spunea că fuga nu era o soluție.

„Nu putem pleca, bunicule”, am răspuns cu o voce tremurândă. „I-am promis mamei… tatei. Trebuie să îi aștept aici, altfel nu o să mă mai găsească atunci când se vor întoarce”.

„Dar, Măriucă, e prea periculos”, spuse bunicul. „Inamicii sunt aproape. În curând vor începe ofensiva, iar noi nu avem arme să ne apărăm”.

„Noi nu, dar soldații noștri au. Și ne vor apăra. Tu mereu mi-ai spus că o promisiune făcută trebuie întotdeauna respectată. Și tata, înainte să plece, mi-a spus că a avea curaj înseamnă să-ți înfrunți teama, nu să fugi de ea. Trebuie să rămânem”.

Bunicul se așezase pe scaunul lui din lemn și simțea povara unei alegeri dificile. Știam că îi era frică. Și mie îmi era. Dar în adâncul sufletului, eram sigură că făceam alegerea corectă, o alegere de care părinții mei ar fi fost mândri.

Într-un final, bunicul oftă și îmi spusese.

„Fie, Măriucă. Rămânem. Împreună”.

A doua zi, bunicul s-a apucat să sape un șanț în curte, ca să ne putem adăposti în cazul în care inamicul avea să bombardeze Haretul. Muncea de dimineață până la apusul soarelui, iar eu încercam să-l ajut cât de mult puteam.

Majoritatea vecinilor părăsiseră localitatea, iar în locul lor își făcuseră apariția din ce în ce mai mulți soldați ai armatei române. Căruțele fuseseră înlocuite de tancuri și camioane cu arme, iar tunurile de artilerie își găsiseră pozițiile în curțile abandonate ale oamenilor. Împreună cu bunicul îi ajutam pe soldați, le duceam fructe și legume din propriile noastre provizii, iar fântâna din curtea noastră deveniseră un popas frecvent pentru bărbații îmbrăcați în uniforme militare care voiau să-și potolească setea.

Chiar dacă am interacționat cu mulți soldați, unul dintre ei îmi plăcea în mod deosebit. Îl chema Eftimie și era caporal, un tânăr de vreo 20 de ani ce putea cu ușurință să-mi fie frate mai mare. El nu era un soldat obișnuit, el era un fel de observator, fiindcă era responsabil să se uite la mișcările germanilor și să raporteze către cei care operau artileria, astfel încât aceștia să lovească cu precizie țintele inamice.

Într-una din zile, l-am surprins pe Caporalul Eftimie, împreună cu alți câțiva ofițeri, cum stătea de vorbă cu bunicul. Evident, m-am apropiat de ei ca să trag cu urechea:

„Nucul dumneavoastră ne oferă o priveliște clară asupra teritoriului inamic. Ne-ar ajuta foarte mult dacă ne-ați permite să instalăm un punct de observație și transmisiune aici, la dumneavoastră în ogradă”, spuse un ofițer mai în vârstă.

„Vă rog, doar să aveți grijă!” răspunse bunicul, dându-și acordul.

Am privit apoi cum soldații conduși de Eftimie, la ordinul ofițerului, își instalează un mic punct de observație în vârful pomului, iar la bază aduc un radio pentru comunicații rapide.

Atunci când nu era periculos și când trupele inamice erau în repaos, Eftimie mă lua cu el în postul de observație și-mi dădea binoclul lui ca să văd în depărtare. Mă învăța cum să mă uit spre orizont, să văd ceea ce nu era vizibil cu ochiul liber, astfel încât deprinsesem cum să remarc semne discrete ale prezenței inamicilor, în depărtare. Vedeam puțin fum și știam imediat că acolo se afla un vehicul german. Vedeam mișcări ale tufelor, iar asta însemna că acolo era prezența soldaților inamici. Eftimie îmi explica cum observațiile sale erau esențiale pentru soldații noștri. Fiecare detaliu putea face diferența între victorie și înfrângere, între viață și moarte.

„Tu cunoști foarte bine dealurile și văile astea”, îmi spuse la un moment dat Eftimie când îmi explica ce face un observator. „Trebuie să te folosești de ele ca să poți identifica poziția inamicilor”.

„Și la ce folosește asta?”, întrebam eu curioasă.

„Ne uităm la poziția inamicului și ne dăm seama unde se află în funcție de un punct pe care îl putem identifica. De exemplu, o stâncă sau un anumit copac. Te uiți cu binoclul și apoi îți folosești degetele ca să măsori distanța la care se află inamicul. E ca un joc. Un deget înseamnă un metru. Te uiți și vezi la câte degete distanță de un anumit reper se află inamicul. Și asta transmiți celor care operează artileria. De-acolo ei știu ce au de făcut”.

„Adică o să știe unde să tragă”.

„Da. Trebuie să avem grijă întotdeauna, pentru că noi suntem ochii lor. Le spunem: „Inamicul e la patru degete înspre dreapta, față de stânca cea mare aflată în vârful dealului. Asta înseamnă că artileria trebuie să tragă la patru metri în dreapta stâncii și vor nimeri unde trebuie”.

„Pare complicat”, i-am spus caporalului.

„Este. Dar fără observator, artileria n-ar ști unde să lovească și soldații inamici ar avea drum liber să înainteze spre poziția noastră”.

Zilele treceau și luptele dintre armata română și cea germană începeau să crească în intensitate. De fiecare dată când începea ofensiva nemților, mă ascundeam împreună cu bunicul în șanțul pe care îl săpase în curte și mă rugam ca obuzele să ne ocolească gospodăria. Când părea că încetau bombardamentele, trăgeam cu ochiul spre nucul din spatele curții, acolo unde Eftimie se uita cu binoclul spre pozițiile inamice și le raporta către sergentul aflat jos, lângă radio. Admiram curajul caporalului care, deși expus în nuc, nu se temea și era concentrat pe informațiile pe care le transmitea, conștient de importanța lor în decursul bătăliei.

Din fericire pentru noi, armata română reușea pe moment să țină departe invadatorii. Numai că, într-o zi, o patrulă germană îl văzuse pe Eftimie în nuc. Caporalul s-a dat repede jos din pom și a început să discute cu sergentul.

„Ești sigur că te-au văzut?”, întrebă acesta.

„Nu bag mâna în foc. Nu cred. Adică, nu știu”, răspunse Eftimie.

Cei doi soldați au fost întrerupți de o rafală trasă de artileria germană. Eftimie și-a dat seama că nu avea timp de pierdut, așa că nu mai stătea pe gânduri. A inspirat puternic aer în piept și s-a urcat în nuc, începând să dea indicații sergentului care transmitea prin intermediul radioului. Atunci am învățat că orice risc are și consecințe. Un tun de artilerie era direcționat de germani către curtea noastră și, într-o secundă, o explozie asurzitoare se auzi dinspre nuc.

BUUM!

Bunicul mă trase la adăpost în șanț. Auzeam un țiuit puternic și urechile mi se înfundaseră, iar părul, pielea și hainele erau acoperite de pământ și praf. Eram șocată, dar m-am dezmeticit aproape imediat, de îndată ce am realizat ce se întâmplase. Am ridicat capul din șanț și am privit spre nuc. Acesta, deși afectat de explozie era încă acolo, ca o dovadă a rezistenței naturii în fața forței destructive a omului. Eftimie, însă, nu mai era. Fusese aruncat din pom și zăcea fără suflare pe pământ. Puțin mai încolo, lângă trunchiul nucului, sergentul care se ocupa de comunicații fusese și el ucis de obuzul german.

M-am ridicat și m-am apropiat de trupul lui Eftimie. M-am așezat în genunchi și am început să plâng în hohote. Realitatea cruntă a războiului mă izbise din plin și nu știam cum trebuia să reacționez. Era prima oară când vedeam o explozie atât de puternică, dar și prima oară când vedeam două trupuri neînsuflețite. Cum stăteam acolo, în genunchi, lângă caporalul Eftimie, un cârâit ciudat mi-a atras atenția. Era stația sergentului care fuseseră abandonată. M-am ridicat și m-am apropiat de receptor, auzind cum cineva îi striga pe cei doi soldați care fuseseră uciși.

„Sergent! Caporal! Răspundeți! Sergent, raportează-ți poziția! Avem nevoie de ochii voștri!”

Artileria română avea nevoie de indicațiile lui Eftimie. Fără el, germanii ar fi reușit să străpungă defensiva noastră și să cucerească Haretul. Nu puteam să accept ca sacrificiul celor doi soldați să fi fost în van, așa că, fără să ezit prea mult, am ridicat receptorul și l-am pus la ureche.

„Aici Măriuca. Sergentul și Caporalul Eftimie au fost uciși. Pot să vă ghidez eu!”

Din receptor se auzi vocea căpitanului de artilerie.

„Copilă, pleacă de-acolo, e periculos!”

„Nu! Măcar atât să fac și eu pentru țară!”, am spus eu și am legat receptorul la brâu. Apoi, am luat de pe jos binoclul caporalului Eftimie și, fără să ezit, m-am urcat în nuc.

Ajunsă în punctul de observație, am început să folosesc tehnicile pe care le învățasem de la caporal. Speram din tot sufletul să nu greșesc, dar știam că artileria se baza pe mine, așa că trebuia să acționez.

„Văd un grup de soldați germani, la trei metri distanță de bătrânul stejar de pe dealul din față”. Am spus eu în timp ce aproximam distanța cu degetele de la mâna dreaptă.

„Dreapta sau stânga?”, se auzi vocea căpitanului de artilerie din receptor.

„Stânga! Stânga!”, am strigat eu.

Obuzele artileriei române căzuseră în zona indicată de mine. Spre marea mea mirare, toate își loviră ținta.

„Am nimerit! Am nimerit!”, am strigat eu încântată în receptor.

„Bine, Măriuco!” se auzi căpitanul. „Continuă să ne dai indicații!”

Prinsesem curaj. Am pus din nou binoclul la ochi și am identificat noi ținte pentru artileria noastră. Mă descurcam. Armata română își recăpătase ochii, iar mie îmi nimereau aproximările, semn că lecțiile caporalului Eftimie fuseseră extrem de utile.

„Două tunuri ascunse în spatele unor căpițe de fân, la patru metri dreapta de ferma din vale!” am strigat eu în receptor de îndată ce am văzut tunurile germanilor. Adrenalina era la cote maxime și aveam un sentiment de putere inexplicabilă știind că indicațiile mele coordonau niște arme atât de devastatoare.

Nici nu mi-am dat seama când trecuseră câteva ceasuri de la momentul în care m-am suit în nuc. Armata română reușea să respingă linia de ofensivă germană. Datorită indicațiilor pe care le transmiteam din nuc, artileria noastră aplica lovituri grele forțelor germane. La un moment dat, i-am văzut retrăgându-se și am început să strig în receptor:

„Se retrag! Se retrag! Lungiți tragerea! Se retrag!”

Însă în război, victoria este soră cu tragedia, iar eu, în vria momentului de victorie al armatei române, nu am observat cum un lunetist german se urcase în hambarul fermei părăsite. Reușise să descopere sursa principală de informare a artileriei române: Eu.

În timp ce soldații români strigau de bucurie, fără să realizez, am simțit o durere ascuțită în umăr. Am tresărit și am scăpat din mâini binoclul caporalului Eftimie. Fusesem lovită. Șocul era copleșitor și, pentru o clipă, totul fusese învăluit de ceață și frică. Mă agățam de copac, încercând să rămân conștientă, încercând să-mi mențin echilibrul.

„M-au lovit…”, am șoptit în radio, cu o voce ștearsă.

Pe măsură ce eram copleșită de durerea ascuțită a glonțului, am simțit cum o răceală îmi cuprinsese tot corpul. Am încercat să mă agăț de o creangă din nuc, să rămân la post, dar forța din mâini dispărea rapid. Cu un sentiment de neputință, m-am simțit căzând, rostogolindu-mă printre crengi și frunze, jos, către pământ. Impactul a fost dur. Zăceam acolo, amețită și în agonie, iar lumea se rotea în jurul meu. Puteam auzi slab sunetele bătăliei care continua în depărtare, bubuiturile artileriei și foșnetul radio-ului încă prins de brâul meu.

Bunicul sosise alături de mine într-o clipă, iar fața lui era gravată cu îngrijorare și frică. Atunci am înțeles ce urma să se întâmple. Bunicul îmi ridică cu grijă capul, strigându-mi numele, încercând disperat să mă trezească.

„Mariuca, rămâi cu mine !”, implora el, cu vocea tremurândă.

Am reușit să-mi deschid ochii și să-i văd fața înlăcrimată. Voiam să vorbesc, să-l liniștesc, dar cuvintele nu ieșeau. Corpul meu se simțea greoi, iar durerea era insuportabilă. Dar în acele momente, întinsă în brațele bunicului, am auzit din receptor vocea triumfătoare a căpitanului de artilerie:

„Atacul german a fost respins! Victorie!”

Auzind cuvintele căpitanului, am fost cuprinsă de un val de pace. În ciuda durerii și a întunericului care se apropia, simțeam un profund sentiment de împlinire. Eforturile mele, sacrificiul meu, nu fuseseră în zadar. Câștigasem, iar eu jucasem un rol în acea victorie. Cu ultimele mele puteri, am reușit să-i ofer bunicului un zâmbet slab.

„Am reușit!”, am șoptit. „I-am ajutat să câștige”.

Pe măsură ce îmi închideam ochii pentru ultima oară, sunetele victoriei se amestecau cu suspinele blânde ale bunicului.

Privind acum din ceruri, unde sunetele războiului au rămas doar ecouri îndepărtate, privesc spre Mausoleul de la Mărășești, acolo unde amintirea eroilor din Primul Război Mondial e încă vie și mă gândesc la promisiunea pe care i-am făcut-o tatălui meu. Mi-a spus să fiu curajoasă și cred că m-am ținut de cuvânt.

Iar vouă, cei care citiți această poveste, vreau să vă spun că acest curaj nu constă doar în fapte mari de vitejie. El se regăsește și în lucruri mici. Curaj înseamnă să te lupți pentru ceea ce crezi, să înfrunți provocările pe care ți le aruncă viața și să păstrezi speranța chiar și când lucrurile par imposibile. Fiți curajoși în felul vostru, așa cum am fost eu. Căutați curajul din voi și când îl găsiți, țineți-l strâns. Indiferent cât de mari pot părea necazurile lumii, curajul vostru poate face o diferență, așa cum a făcut-o și curajul fetei din nuc.

Epilog:

În cinstea sacrificiul făcut, trupul neînsufleţit al Măriuca Zaharia a fost depus în Mausoleul Mărăşeşti, iar în faţa şcolii din Haret s-a ridicat un monument închinat faptelor ei din anul 1917.

Astăzi, în satul Pădureni, unde s-a născut eroina, sat care numără în jur de 300 de oameni, nu mai trăieşte nimeni din familia Măriucăi. Când s-a făcut documentarea pentru scrierea monografiei localităţii, s-a descoperit că nu mai există niciun descendent al lui Ion Zaharia, bunicul fetiţei eroine de la 1917.

Povestea vieții ei era în trecut foarte populară, fiind cunoscută copiilor datorită prezenței în manualele de clase primare. Astăzi, povestea fetei din nuc a fost eliminată din manualele școlare.

Sursa: https://anonimus.ro/2018/11/mariuca-zaharia-fetita-eroina-care-nu-mai-are-loc-in-istoria-romanilor/

lectura: Ada Condeescu