„2 lei”, se auzi vocea seacă a vânzătoarei de la covrigăria din colțul străzii.
Aliona se caută prin toate buzunarele, dar reușește să găsească doar o bancnotă de 1 leu și trei monede de 10 bani.
„Haide fetițo, mai repede! Ne grăbim aici!”, se auzi vocea unui bărbat îmbrăcat într-un costum scump, care își privea ceasul și stătea nervos la coadă.
Aliona înghite în sec și, fără să poată plăti covrigul, face un pas în lateral, lăsându-l pe bărbatul grăbit să ajungă la tejghea.
„Zece covrigi cu mac, trei covridogi și patru cu ciocolată”, spuse el. „Azi duc eu micul dejun la birou”, completează el, zâmbindu-i vânzătoarei.
Aliona privește, cu mațele ghiorăind, cum bărbatul grăbit plătește cu cardul și ia punga plină cu produse. Își intersectară scurt privirile, iar Aliona resimți din plin disprețul bărbatului și asta o întristă mai rău decât foamea.
De 11 ani, de când se născuse, Aliona simțise de foarte multe ori disprețul celorlalți. Crescuse fără mamă și fără tată, într-un orfelinat. Până când, anul trecut, se săturase de răutatea celorlalți copii și fugi. Avea cu ea o bocceluță cu câteva haine și o păpușă veche, pe care o chema Viorica. Viorica era o marionetă veche și prețioasă pentru Aliona, fiindcă aparținuse mamei sale. Cu articulații la mâini și picioare, confecționată manual, Viorica avea fața albă, făcută parcă din porțelan fin și păr din mohair moale, îmbrăcată într-o rochie brodată, cu motive tradiționale. Viorica era cea mai bună prietenă a Alionei și erau nedespărțite.
De când fugise din orfelinat, Aliona își ducea traiul pe străzi, trăind din mila oamenilor, încercând mereu să-și găsească un adăpost și ceva de mâncare. Iarna trecută reușise să își găsească un loc alături de alți oameni ai străzii, în pivnița unei clădiri părăsite. Dar de câteva săptămâni, de când clădirea fusese evacuată de poliție, Aliona dormea sub cerul înstelat, prin parcuri.
Iarna, însă, își intra serios în drepturi, iar Alionei îi era mult prea frig. Serile tremura pe băncile reci ale parcurilor și nu putea să doarmă deloc. Așa că, într-o seară, a decis să caute un loc mai călduros unde să se poată odihni. Străzile erau pustii, dar luminate de diferitele decorațiuni de Crăciun care decorau vitrinele magazinelor și ramurile copacilor aflați pe trotuarele principalelor bulevarde. Se aventurează pe o străduță lăturalnică și ajunge din întâmplare în dreptul unei clădiri vechi, cu o fațadă decrepită, foarte diferită de celelalte clădiri renovate din centrul orașului. Mare i-a fost mirarea când a văzut în fereastra largă a clădirii câteva păpuși care semănau cu Viorica.
Aliona face câțiva pași în spate și vede că deasupra intrării în clădire era un semn. Pe vremuri fusese luminos, dar acum becurile erau stinse. Aliona reuși să citească literele și își dădu seama că se afla în fața teatrului de marionete „Visătorii”. Cu ochii mari, fixați pe vitrina plină de păpuși care păreau să o invite înăuntru, Aliona o strânse la piept pe Viorica și își face curaj să pășească spre intrarea teatrului. Afară bătea un vânt rece și fiecare rafală părea să o împingă spre intrare, așa că Aliona, cu o mână tremurândă, apăsă pe clanță. Ușa se deschise cu un scârțâit asurzitor, iar Aliona intră în teatru.
Foaierul era o încăpere destul de îngustă, învăluită într-un întuneric misterios, iar praful dansa în fasciculele de lumină slabă care se strecurau de afară, prin ferestrele murdare. În aer plutea un miros de vechi, de lemn și de povești uitate. Aliona intră temătoare în sala de teatru. Aici erau scaune vechi, cu câteva canapele roase de vreme și o scenă micuță, din lemn. Era un teatru de dimensiuni reduse, putea să primească aproape 50 de copii, dar felul în care arăta îi spunea Alionei că cei mici nu mai călcaseră pragul teatrului de foarte multă vreme. Scena, însă, era luminată de câteva reflectoare. Aliona se apropie de ea și vede un mic decor din lemn și butaforie construit pe scenă. Decorul este o reprezentare a unui oraş, cu câteva clădiri urbane: blocuri, supermarket, o bancă şi o farmacie. Aliona se uită de jur împrejur şi nu observă pe nimeni. Aşa că îşi face puţin curaj şi urcă pe scenă pentru a analiza mai bine ce era acolo. Vede pe o masă câteva marionete, iar una îi atrage atenţia. Era destul de mare pentru o simplă marionetă, cu părul din fire de mătase în nuanțe de auriu, prins în bucle lejere ce îi încadrau fața perfect rotundă, pictată manual cu o expresie vie. Marioneta avea ochii mari, albaştri și era îmbrăcată într-o rochie scurtă, cu detalii strălucitoare, și o mantie subțire, argintie, care flutura la cea mai mică mișcare. Alionei îi plăcea teribil păpuşa, aşa că o pusese lângă ea pe Viorica şi, instinctiv, începe să se joace cu ele.
Le ţinea pe amândouă de funii, Viorica într-o mână şi marioneta de pe masă în cealaltă. Le pusese în decorul urban şi încerca să le mânuiască din spate, ca o veritabilă păpuşăreasă, simulând o scenetă din lumea reală. Viorica stătea în faţa supermarketului şi voia să cumpere de mâncare, iar marioneta abia ieşise de acolo şi refuza să împartă mâncarea cu Viorica.
„Mira nu e un personaj rău, să ştii. Din contră!”, se auzi vocea blândă a unei bătrâne.
Aliona încremeni. Nu-şi dădu seama că, în timp ce se juca pe scenă cu păpuşile, pe scaunul din margine al primului rând se aşezase o bătrânică cu părul argintiu prins într-un coc lejer care lasă câteva șuvițe să-i încadreze fața plină de riduri. Cu ochi verzi şi privire ageră, dar şi cu nişte ochelari negri cu rama rotundă, bătrânica o privea cu blândeţe. Se ridică de pe scaun şi urcă pe scenă, iar Aliona a văzut că purta un şorţ mare din piele maro, pătat cu vopsea şi lipici, semn că ea era creatoarea marionetelor.
„Îmi pare rău, n-am ştiut că e cineva…”, mormăi Aliona.
Bătrânica se apropie de Aliona, privirea fiindu-i atrasă de păpuşa Viorica.
„Pot să mă uit şi eu la păpuşa ta?”, întrebă ea.
Aliona încuviinţă şi îi dă păpuşa. Tremura de teamă ca bătrânica să nu îi facă vreun rău. Femeia îşi poziționează mai bine ochelarii şi o analizează pe Viorica din cap până în picioare.
„N-am mai văzut păpuşă ca asta de când eram tânără. De unde o ai?”, întrebă ea.
„A fost a mamei…”, răspunse Aliona cu glas tremurând.
„Și mama ta unde e?”
„Nu mai e. A murit când eram mică”.
Bătrânica oftă. Își mută privirea către Aliona şi vede că era îmbrăcată subţire şi tremura de frig.
„Oh, draga mea…”, spuse bătrânica, cu voce caldă. „Viața n-a fost prea generoasă cu tine, nu-i așa?”
Aliona își coborî privirea, jenată și cu o oarecare teamă în inimă. Nu era obișnuită să primească atenție sau grija de la cineva, mai ales de la un străin.
„Cum te numești, drăguţo?”, continuă bătrânica, aplecându-se ușor pentru a se afla la același nivel cu ochii fetiței.
„Aliona…”, răspunse ea, cu un fir de voce.
„Ce nume special. Pe mine mă cheamă Anastasia”, spuse bătrânica. „Bine ai venit la teatrul meu de marionete. Teatrul Visătorii”.
„E frumos. N-am fost niciodată într-un teatru”, spuse Aliona prinzând curaj în glas.
„Ce ciudat. Te-am văzut jucându-te cu păpuşile. Ai un talent special. Credeam că ai mai făcut asta de multe ori”, răspunse doamna Anastasia spre mirarea Alionei care se înroşi toată. „Ia! Vino cu mine! Să-ți arăt cum se face”.
Doamna Anastasia urcă pe scenă și o condusese pe Aliona în spatele butaforiei. Se apleacă ușor peste oraș și îi arată cum trebuie să țină corect o marionetă.
„Știi, o marionetă nu e doar un obiect fără viață. Ea este un suflet în miniatură care așteaptă să fie trezit”, explică bătrâna, începând să mânuiască cu foarte multă dexteritate marioneta. Doamna Anastasia știa să ghideze sforile, astfel încât păpușa de lemn părea să fie o ființă vie.
„Vei observa că fiecare păpușă are propriul ei caracter, propria ei personalitate”, spuse Anastasia. „Așa cum un actor se transpune într-un rol, la fel și tu trebuie să te transpui în fiecare păpușă pe care o manevrezi”.
Aliona era atentă. Nu-i venea să creadă că această bătrână, o străină până la urmă, nu se purta urât cu ea, ba mai mult, împărtășea cu ea tainele păpușarilor.
„Dar nu știu să fac asta”, spuse Aliona temătoare.
„Cum să nu. Mai devreme te-ai jucat cu mine și cu păpușa ta. Ne-ai dat viață! Să faci asta fără să-ți dai seama, înseamnă că ai talent!”, răspunse Anastasia, subțiindu-și vocea, intrând în rolul marionetei pe care o mânuia.
Aliona privea spre Anastasia cu ochi mari și atenți, absorbind fiecare cuvânt.
„Mișcările tale trebuie să fie fluide și naturale. O păpușă trebuie să se miște de parcă ar avea oase, mușchi și sentimente. Să danseze, să râdă, să plângă… toate acestea prin mâinile tale”, explică bătrâna.
„Dar cum fac să pară atât de reală?”, întrebă Aliona care începuse să prindă încredere.
„Ah, asta e magia, draga mea! Trebuie să-ți imaginezi povestea în mintea ta și să o transmiți prin sforile păpușii. Fiecare mișcare, fiecare gest trebuie să aibă un scop. De exemplu, dacă vrei ca păpușa să fie tristă, nu o vei lăsa doar să-și plece capul, ci îi vei face și umerii să cadă, iar întregul corp o să exprime acea tristețe”, spuse bătrâna.
Aliona asculta cu atenție și privea cu fascinație cum Anastasia mișca marioneta cu o grație și o expresivitate uimitoare.
„A fi păpușar înseamnă să fii un artist complet”, continuă bătrâna. „Ești regizor, scenograf, actor și dansator în același timp. Trebuie să fii atentă la fiecare detaliu și să creezi o lume întreagă cu mâinile tale”
„Pare atât de frumos și complicat în același timp… păcat că nu o să pot face asta niciodată”, spuse Aliona resemnată.
„De ce?”, întrebă Anastasia.
„Pentru că eu nu am nici unde să dorm, darămite să învăț să mânuiesc păpuși”, spuse Aliona.
Anastasia zâmbi.
„Poți sta aici până trece frigul. Chiar aveam nevoie de niște brațe tinere ca să pun din nou pe roate teatrul ăsta. Ale mele au început să obosească, iar ale tale pot să muncească și în timpul liber să învețe să mânuiască păpuși”.
Alionei nu-i venea să creadă ceea ce auzise. O luă în brațe pe Viorica și o strânse cu putere. Inspiră adânc și se uită de jur împrejur, nevenindu-i parcă să creadă ca va putea numi acest loc: acasă.
În zilele ce au urmat, Aliona s-a dedicat trup și suflet teatrului, mânată de o dorință arzătoare de a învăța tainele meseriei de păpușar. Aliona ajuta la curățenie, la organizarea recuzitei din culise, dar se implica alături de Anastasia în crearea de noi costume pentru marionete. Seara, când nu mai era de lucru, sub îndrumarea atentă și blândă a bătrânei, Aliona studia intens arta manevrării păpușilor. Fiecare zi petrecută alături de Anastasia îi dezvăluia noi secrete și tehnici. Cu o răbdare și dăruire de nestăvilit, Aliona învăța să insufle viață păpușilor, să le facă să danseze, să exprime tristețea sau bucuria cu o simplă mișcare a mâinilor. Anastasia o învăța nu doar meșteșugul, ci iubirea și respectul față de artă și de public.
Doamna Anastasia punea în scenă o piesă cu marionete intitulată „Visele pierdute ale orășelului”, scrisă chiar de ea, care spunea povestea unui orășel uitat de timp, în care locuitorii uitaseră cum să viseze. În fiecare seară, în loc să se cufunde în vise plăcute și aventuri fantastice, oamenii se trezeau goi de speranță și de inspirație. O vrajă nevăzută părea a fi cuprins întregul orășel și nimeni nu mai avea vreo speranță. Până când, într-o zi, în orășel a apărut Lira, o fetiță cu puteri magice, care poseda cheia pentru a elibera visele oamenilor. Anastasia hotărî ca rolul Lirei să fie interpretat de păpușa Viorica, mânuită, evident, de către Aliona.
„Cu spectacolul ăsta o să readucem teatrul la viață”, spunea deseori Anastasia, care își pusese toate speranțele în această piesă. „Copiii sigur o să vină să vadă o poveste frumoasă și interpretată de o artistă așa de talentată”, continuă ea într-una dintre serile în care lua cina împreună cu micuța Aliona.
Fetița era încrezătoare și înțelegea responsabilitatea care îi fusese încredințată. Știa că era șansa ei de a scăpa de trecut și de a-și construi o nouă viață, așa că era hotărâtă să facă tot ce îi stătea în putere ca piesa doamnei Anastasia să iasă bine.
Numai că, într-una dintre zile, pe când Aliona curăța vitrina de la intrare ca să facă loc pentru afișul noului spectacol, vede cum un domn cu costum se apropie de ea.
„Ziua bună!”, spuse domnul cu o voce groasă ce îi dădea Alionei fiori pe șira spinării. „Doamna Anastasia este cumva înăuntru?”
Aliona își mișcă ușor capul, confirmând că bătrâna era în teatru, dar nu era capabilă să îl întrebe ceva pe domnul în costum. Bărbatul i-a zâmbit forțat și a intrat hotărât în teatru.
Aliona s-a strecurat înăuntru și a crăpat ușa care dădea spre sala de teatru. Vedea că între cei doi avea loc o discuție aprinsă, dar nu înțelegea despre ce era vorba. Auzea cuvinte ca „evacuare”, „demolare”, „autorizație”, „primărie”, „proiect imobiliar”, dar nu știa ce însemnau toate acestea. Cert este că o vedea pe doamna Anastasia cum devenise palidă la față și nu își putea controla tremurul din mâini.
Domnul în costum nu zăbovi prea mult în teatru. Îi lăsă doamnei Anastasia câteva hârtii și apoi plecă, lăsând-o în urmă pe bătrână. Aceasta s-a așezat pe scaunul din primul rând și a rămas acolo, privind neputincioasă spre hârtii. Aliona se apropie de ea și se cuibărește în scaunul de lângă.
„Vor să închidă teatrul, draga mea”, spuse bătrâna cu o voce stinsă. Aliona ridică hârtiile și încearcă să descifreze ce scria acolo. Anastasia îi traduce pe scurt: „Somație. Trebuie să evacuăm locul într-o lună, ca să se apuce un dezvoltator imobiliar să construiască o clădire de birouri”.
„Nu putem face asta”, spuse Aliona cu naivitate. „Trebuie să terminăm spectacolul!”
Anastasia lăsă privirea în jos, dezamăgită. Aliona, însă, nu era pregătită să abandoneze lupta.
„Și dacă îl invităm pe domnul primar să vină să vadă piesa? Poate o să-i placă și o să ne ajute să salvăm teatrul!”, exclamă Aliona, încântată de propria-i idee.
Anastasia pufni în râs.
„Nu-i pasă primarului de teatru. Nici măcar de cele mari, darămite de astea mici, ca al nostru. N-avem nicio șansă…”, spuse bătrâna.
„Eu o să încerc!”, rostește cu determinare Aliona.
„N-o să mă vezi că te opresc”, spuse zâmbind Anastasia. „Haide la repetiții. Avem de terminat un spectacol. Până nu ne dau ăștia afară de aici. Ultimul spectacol!”
Aliona o ia pe Viorica și pornesc în urma Anastasiei pe scena teatrului unde a început să-și repete rolul.
A doua zi, Aliona se apucă să scrie de una singură o invitație pentru primarul orașului. Chiar dacă nu stăpânea foarte bine arta scrisului, Aliona își dădea silința să transmită toate informațiile necesare legate de piesă și desfășurarea ei. A colorat scrisoarea și i-a adăugat câteva desene simpatice, sperând că acestea îl vor sensibiliza pe primar. Apoi, pusese scrisoarea într-un plic și scrisese mare, pe el: „Pentru domnul primar, de la Teatrul Visătorii”.
Se gândea că ar fi avut un efect mai puternic dacă i-ar fi înmânat personal scrisoarea, așa că Aliona pornea spre primărie. Ajunsă la primărie, Aliona se simțea copleșită de vânzoleala de aici. Oameni grăbiți treceau pe lângă ea fără să o bage în seamă, ba chiar părea că unora le stătea în drum şi îi încurca. Pașii ei mici și nesiguri răsunau în holurile mari și impersonale ale clădirii. Intră timidă într-o încăpere mare, unde mai mulți funcționari stăteau la birourile lor, vorbind la telefoane și bătând la tastatură. Aliona se apropie de unul dintre birouri și ridică vocea, timid:
„Bună ziua, aș vrea să îi dau această scrisoare domnului primar”.
Funcționarul nici măcar nu ridică privirea de la calculator și o ignoră complet, făcând un gest vag cu mâna, ca atunci când ar fi vrut să o alunge. Aliona se simțea dezamăgită, dar nu se lăsa descurajată. Se îndrepta spre un alt birou, unde o doamnă vorbea la telefon. Aștepta răbdătoare ca aceasta să termine, dar când încerca să îi vorbească, femeia îi făcea semn să aștepte și relua conversația la telefon.
Aliona continua să se plimbe prin încăperea, încercând să găsească pe cineva dispus să o ajute. Însă, oriunde s-ar fi dus, era întâmpinată cu indiferență. Nimeni nu părea să o observe sau să îi acorde vreo importanță.
Cu fiecare respingere, inima ei devenea tot mai grea, iar speranța începea să îi dispară. Se simțea mică și nesemnificativă în acea lume atât de oficială și agitată. Cu toate acestea, gândul la teatrul „Visătorii” îi dădea curajul să continue. Determinată, Aliona se hotărî să nu plece până când nu îi va înmâna scrisoarea primarului.
Într-un colț al încăperii, a observat o doamnă mai în vârstă, cu părul gri și ochelari pe nas, care parcă nu părea la fel de grăbită ca ceilalți. Era ocupată sortând niște documente, dar pe fața ei se citea o blândețe care o încuraja pe Aliona.
Cu inima bătând tare, Aliona se apropie de doamnă și cu o voce tremurătoare, spuse:
„Scuzați-mă, doamnă… Am adus această scrisoare pentru domnul primar. Este foarte importantă. Mă puteți ajuta, vă rog, să ajungă la dânsul?”
Doamna și-a ridicat privirea și zâmbea cald, înclinând capul spre Aliona. Îi luă scrisoarea din mână și o examină cu atenție. Zâmbi.
„Sigur, drăguţo. Cum să nu?”
Chipul Alionei s-a luminat de bucurie.
„Vă mulţumesc!”, spuse ea şi se îndreptă cu paşi repezi spre ieşire pentru a-i da vestea cea mare doamnei Anastasia.
Doamna a așteptat ca Aliona să părăsească încăperea şi a aruncat scrisoarea fetei peste un teanc de hârtii aflat pe biroul ei. Apoi, peste acest teanc mai pusese unul şi strigă cu voce tare:
„Gigi, poţi să duci astea la şefu’!”
Trecuseră câteva săptămâni și fiecare zi aducea cu sine o nouă încercare. Aliona lucra neobosit la pregătirea spectacolului. Era determinată să facă tot posibilul pentru ca acesta să fie cel mai bun spectacol pe care teatrul „Visătorii” l-a prezentat vreodată. În timp ce Aliona era prinsă cu pregătirile, Anastasia începea să simtă povara anilor. Obosită și îngrijorată pentru viitorul teatrului, sănătatea ei începea să scadă. Anastasia încerca să își ascundă starea, dar Aliona observa că bătrâna se mișca mai încet, iar ochii ei străluceau mai puțin.
Chiar și în starea sa fragilă, doamna Anastasia era acolo, ghidând-o și încurajând-o pe Aliona. Îi oferea sfaturi prețioase despre arta teatrului și despre cum să transmită emoție prin fiecare gest și cuvânt.
„Teatrul…”, îi spuse Anastasia cu o voce tremurătoare, „nu este doar despre cuvinte și costume. Este despre a aduce la viață povești și a le împărtăși cu cei din jur. Nu uita asta, Aliona”.
Sosise momentul spectacolului şi Aliona aştepta cu înfrigurare spectatorii. Se străduise din răsputeri să promoveze evenimentul, făcuse de una singură fluturaşi pe care îi împărţise pe stradă, lipise câteva afişe la vedere, dar nu ştia dacă chiar va veni careva să vadă piesa.
„Chiar şi un spectator dacă vine, spectacolul trebuie să fie impecabil! E datoria noastră, ca artişti!”, îi spuse doamna Anastasia.
Aliona vedea că mai era puţin până la ora începerii spectacolului şi nu intra nimeni în teatru. Dezamăgită, a luat-o în braţe pe Viorica şi era gata-gata să plângă când…
Uşa de la intrare se deschise şi în sala au intrat mai mulţi jurnalişti cu camere de filmat şi microfoane. Apoi, au intrat câţiva agenţi de pază şi nişte domni şi doamne îmbrăcaţi destul de formal. Spre marea minune a Alionei, în teatrul „Visătorii” îşi făcuse apariţia însuşi primarul. Doamna Anastasia privea mirată cum primarul se așeza confortabil în primul rând şi aştepta începutul spectacolului. Aliona observă cum primarul ține în mână scrisoarea ei.
De undeva din spate, îşi face apariţia domnul în costum, cel care acum câteva săptămâni adusese somaţia de evacuare. Aliona îi aruncă o privire încruntată şi apoi dispăre în culise. Spectacolul era gata să înceapă. Doamna Anastasia pornește muzica şi Aliona se furișează pe scenă, în spatele butaforiei. O privește pe Viorica şi îi dă o îmbrăţişare. Amândouă erau gata să facă senzaţie!
Cortina se ridică, dezvăluind un orășel trist și cenușiu, unde clădirile erau neglijate, iar locuitorii, reprezentaţi de marionete care nu erau mânuite de nimeni, își trăiau viețile într-o monotonie apăsătoare. Totul s-a schimbat odată cu apariția Lirei, o fetiță cu puteri magice, interpretată de păpușa Viorica. Lira, mânuită cu grație de Aliona, aducea cu sine speranța și lumina, trezind orașul la viață. Aliona se folosea de cealaltă mână pentru a trezi şi alte marionete la viaţă, spectacolul devenind unul foarte complex. În ciuda lipsei de experienţă, Aliona se descurca de minune. Ea mișca păpușile cu naturaleţe, în timp ce vocea ei reda dialogurile dintre Lira și celelalte marionete.
Cu fiecare scenă, privitorii vedeau cum Lira redă visele pierdute ale orașului. Clădirile începeau să prindă culoare, iar locuitorii să zâmbească, din nou. Spectacolul era o adevărată transformare în fața ochilor lor.
În sala de spectacole, Primarul era vizibil mișcat. La fel şi jurnaliştii. Până şi domnul în costum era impresionat şi îşi ştersese o lacrimă de pe obraz. Doamna Anastasia, deși slăbită, privea din culise şi simțea o undă de fericire, văzând cum piesa prindea viață prin talentul Alionei.
Când cortina a căzut și lumina se aprinse din nou, sala întreagă izbucni în aplauze. Aliona ieși în față, cu păpușa Viorica în mâini, alături de un zâmbet luminos pe față. Doamna Anastasia și-a făcut şi ea apariția pe scenă, iar aplauzele se intensificau.
Primarul se ridică și urcă spre scenă. Cu un zâmbet larg, felicită cele două artiste și apoi se întoarce către public.
„Astăzi am avut privilegiul de a fi martor la puterea pe care arta și pasiunea o au în a aduce speranță și lumină în comunitate”, spuse primarul. „Este clar pentru mine că Teatrul ,,Visătorii’ este o comoară a orașului nostru și trebuie să fie păstrat și sprijinit”.
Aliona, cu lacrimi de fericire în ochi, îl privea pe primar. Apoi, aruncă o privire victorioasă către domnul în costum, care părea să se fi micșorat în fața entuziasmului sălii.
În perioada următoare, datorită intervenţiei primarului, Teatrul „Visătorii” a rămas deschis. Mai mult, el avea să fie complet renovat și sprijinit de primărie. Doamna Anastasia se simţea acum mai bine şi, cu speranța reînnoită, începea să pregătească noi spectacole.
Aliona, micuța salvatoare a teatrului, devenise un subiect extrem de interesant pentru jurnaliştii care fuseseră prezenţi la spectacol. Publicaţiile abia aşteptau să-i prezinte povestea, o adevărată inspirație pentru toți locuitorii orașului. Era micuţa orfană care răzbise împotriva greutăţilor vieţii şi îşi găsise casa într-un teatru de păpuşi. Iar teatrul „Visătorii”, cu Aliona acolo, a redevenit un loc plin de râsete, aplauze și vise împlinite, un loc unde oricine, indiferent de vârstă, putea să descopere și să redescopere magia poveștilor.
Lectura: Irina Margareta Nistor