Tramvaiul fermecat

Ana era o fetiță de 10 ani, cu ochii mari și plini de curiozitate, care petrecea ore în șir în liniștea camerei ei, desenând cu creionul într-un caiet de schițe. Camera ei era un univers al culorilor și al imaginației, cu pereții acoperiți de hârtii desenate, reprezentând personaje fantastice din diferite povești și basme. Dar, în ciuda acestui univers plin de imaginație, Ana era mereu întristată de un singur lucru: lipsa tatălui ei.

Degeaba încerca mama ei să suplinească absența tatălui, un om de afaceri foarte ocupat, care lucra de dimineața până seara. Agenda lui mereu plină îl ținea departe, când la birou, când la vreo conferință într-un alt oraș sau în altă țară. În fiecare seară, Ana își dorea ca tatăl ei să îi citească o poveste la culcare, așa cum făcea când era mai mică, dar el era mereu prea obosit sau avea prea multe lucruri de făcut.

„Tati, ai putea să îmi citești o poveste în seara asta?”, îl întreba aproape zilnic Ana, cu ochii plini de speranță.

Și invariabil, venea răspunsul sec al tatălui: „Îmi pare rău, draga mea, dar azi nu pot. Am o mulțime de lucruri pe care trebuie să le mai rezolv”. De cele mai multe ori, tatăl ei nici măcar nu ridica privirea din laptop. Dacă mama Anei îi atrăgea atenția și îl ruga să se ocupe de ea, discuția degenera în ceartă, așa că, în timp, atât mama, cât și fiica deciseseră că rugămințile repetate nu mai aveau niciun rost.

Inima Anei se strângea de fiecare dată când primea același răspuns negativ. Și, deși înțelegea că tatăl ei avea responsabilități, nu își putea împiedica dorința de a petrece mai mult timp cu el. Așa că Ana își găsea alinarea în desenele și în basmele pe care și le imagina în camera ei. Și aștepta cu nerăbdare dimineața, când, de cele mai multe ori, tatăl ei o ducea la școală și astfel reușea să prindă câteva zeci de minute în care putea discuta cu el. Desigur, asta când nu era vreun „call” matinal și din nou trebuia să se consoleze cu caietul ei de schițe.

Săptămâna aceea era una specială la școala Anei. Era „Săptămâna Altfel”, perioada în care lecțiile obișnuite erau înlocuite cu activități și excursii diverse. Toți colegii ei erau entuziasmați de schimbare, mai ales că punctul de atracție al săptămânii era o excursie la Muzeul Transporturilor unde copiii aveau să interacționeze cu tot felul de mașini și trenuri. Pe Ana o lăsa rece excursia. Se ducea fiindcă trebuia. Mașinile nu aveau nicio semnificație pentru ea. Ar fi preferat să viziteze un muzeu de artă, așa cum se întâmplase anul trecut. Dar nu avea cum să obiecteze, așa că își pregăti ghiozdanul cu mai multe creioane decât de obicei. Desenele erau cu siguranță mai interesante decât Muzeul Transporturilor.

Dimineața se anunța a fi una aglomerată, ca de obicei. Ana se trezise devreme și, după ce se pregătise, aștepta în bucătărie să plece la școală, nerăbdătoare să povestească cu tatăl ei. Acesta își făcea nodul la cravată în fața oglinzii și se pregătea de o nouă zi stresantă de muncă.

„Tata, azi în Săptămâna altfel o să mergem la Muzeul Transporturilor. Profesorii zic că o să fie distractiv”, spuse Ana, încercând să pornească o conversație cu tatăl ei. Ana vorbise pe un ton ușor dezamăgit, sperând în secret că tatăl ei ar observa că nu este entuziasmată.

„Ah, da? Sună interesant. Nici nu știam că e Săptămâna altfel. Sunt sigur că o să înveți multe lucruri noi”, răspunse tatăl cu gândul în altă parte.

Tatăl Anei își verifică rapid ceasul și se grăbi să își pună sacoul. Ana își mușcă buza de jos, încercând să găsească curajul să îi spună ce gândește cu adevărat. Nu reușește, așa că decide să continue discuția pe tema muzeului.

„Tata… tu știi că mie nu prea îmi plac mașinile și trenurile. Parcă era mai bine să mergem la teatru. Că tare mi-e dor să-mi spună cineva povești. Sau să mi le citească seara”, îl luă Ana prin învăluire.

Tatăl ei se opri pentru o clipă și o privi pe Ana, dar gândurile lui erau la ședințele și rapoartele pe care trebuia să le rezolve în acea zi.

„Hai, să nu întârziem!”, spuse tatăl și o luă de mână, conducând-o spre mașină.

Ana se urcă pe bancheta din spate cu inima grea, privind pe geam la clădirile care treceau pe lângă ea, într-o succesiune monotonă. În mașină, tatăl ei a început o ședință online și discuta despre lucruri de serviciu, iar Ana, dezamăgită încă o dată, se retrase în lumea ei, simțindu-se mai singură ca niciodată.

La  Muzeul Transporturilor din București atmosfera era electrizantă, clădirea fiind plină de copii gălăgioși. Profesorii povesteau animat despre mașini antice, trenuri și avioane, provocându-i pe copii să viseze cu ochii deschiși la aventurile pe care le puteau întreprinde cu ajutorul acestor mijloace de transport.

Ana, în schimb, nu putea să își ascundă plictiseala și nu înțelegea de ce toți erau atât de încântați.

„Ce poate fi atât de interesant la niște mașini vechi și trenuri prăfuite?”, își spunea Ana în sinea ei, privind spre un model din lemn al unui tramvai vechi, tras de doi cai de jucărie.

Copiii au fost întâmpinați de un ghid vesel, un puști tânăr cu ochelari mari și chipiu de conductor pe cap, care a început să le povestească despre istoria transporturilor și despre cum acestea au schimbat lumea. Grupul de copii se îndrepta spre diferite exponate, micuții elevi ascultând cu interes și admirând fiecare exponat în parte.

Ana, însă, se simțea din ce în ce mai nemulțumită și plictisită. Simțea nevoia de o pauză în care să stea singură pe o bancă și să deseneze în liniște. Așa că s-a furișat discret din grup și a ajuns într-o parte retrasă a muzeului unde se afla o ușă veche metalică pe care scria „Accesul interzis”. Curiozitatea o împinse să intre, așa că deschisese ușa și ajunsese pe un coridor lung și îngust, luminat doar de câteva becuri atârnate de tavan. La capătul coridorului se vedea o ieșire, așa că Ana a traversat coridorul și a ieșit afară. Descoperise o curte micuță unde, într-un colț, în mod surprinzător, a zărit un tramvai vechi, tras de cai, ca desprins dintr-o altă epocă.

Tramvaiul avea un aspect elegant și demodat, cu vopsea verde închis, cu ornamente și scris aurit pe laterale. Pe ușile duble, sculptate manual, era pictat un semn distinctiv în forma unui trandafir roșu înflorit. Geamurile erau mari și dreptunghiulare, oferind o privire asupra interiorului tapițat cu catifea roșie și luminat de lămpi cu abajur din dantelă.

În fața tramvaiului se aflau doi cai impunători, cu coamele împletite cu panglici colorate. Caii stăteau liniștiți și mândri, de parcă ar fi știut că aveau o misiune importantă de îndeplinit.

Vatmanul, un bărbat înalt, îmbrăcat într-o uniformă veche, cu o căciulă de epocă și o mustață bine întreținută, stătea lângă cai, ținând în mâini frâiele.

Fără să conștientizeze, Ana s-a apropiat timid de tramvaiul tras de cai, fascinată de frumusețea și misterul lui. Își ținea caietul cu desene strâns la piept și ezita să-i zică ceva vatmanului. Acesta, observând timiditatea Anei, i-a zâmbit și s-a aplecat puțin spre ea, ca atunci când ar fi vrut să împărtășească un secret prețios.

„Bună ziua, domnișoară! Văd că ești o artistă, nu-i așa?”, îi spuse el, cu o voce caldă și prietenoasă, privind curios spre caietul ei cu desene.

Ana, surprinsă că vatmanul observase caietul, îi răspunse timid: „Da, îmi place să desenez”.

„Pot să văd și eu?”, întrebă bărbatul.

Ana încuviință și îi arată vatmanului câteva desene.

„Mai am de lucru la ele…”, spuse ea.

Vatmanul privea atent desenele și era vizibil impresionat. Apoi ridică privirea către cei doi cai și îl mângâie ușor pe coamă, pe unul dintre ei.

„Mi se pare că faci foarte bine ce faci. De unde îți iei inspirația?”, o întrebă el.

„De unde pot”, răspunse Ana.

„Uite, tramvaiul ăsta poate să te ajute cu inspirația…” zise el, arătând spre vehiculul vechi și elegant, „…te poate duce în locuri cu adevărat speciale”.

Ana îl privi pe vatman cu ochii măriți de curiozitate. „Cum adică? Acest tramvai nu merge doar pe șinele din muzeu?”

Vatmanul i-a făcut cu ochiul și i-a zâmbit misterios. „Oh, nu, domnișoară. Acest tramvai poate merge în locuri pe care nici nu ți le-ai imaginat. Ai vrea să faci o plimbare? Te asigur, nu vei regreta”.

Cuvintele lui trezeau în Ana un amestec de încântare și suspiciune, dar curiozitatea ei era prea mare pentru a refuza. Ea își dădea seama că aceasta ar putea fi șansa ei de a trăi ceva cu adevărat special.

„Bine, dar doar o tură scurtă. Trebuie să mă întorc la colegii mei”, spuse Ana cu inima bătându-i puternic de emoție. Vatmanul îi deschise ușa, iar Ana urcă în tramvai.

Tramvaiul tras de cai începea să se miște încet. Roțile de lemn scârțâiau ușor pe șinele vechi și Ana simțea cum inima îi bătea cu putere în piept. Tramvaiul părea să prindă viață, iar pe măsură ce se mișca, pereții de lemn și ferestrele cu rame începeau să strălucească ușor, de parcă ar fi fost luminate de o sursă magică.

Tramvaiul se îndrepta spre un tunel îngust pe care Ana nici măcar nu-l observaseră atunci când pășise în curtea muzeului. Lumina din vagon devenea mai intensă, oferind un contrast puternic cu întunericul tunelului. În timp ce avansau, pereții tunelului păreau să danseze și să strălucească, cu scântei de lumină reflectate în toate direcțiile. Era ca atunci când ar fi traversat un coridor de stele.

Cu o accelerație ușoară, tramvaiul iese din tunel și, într-o clipă, lumea din jur se schimbă complet. Ana se uită în jur și constată că nu mai era în Bucureștiul pe care îl cunoștea. Clădirile erau mai joase, străzile pavate cu piatră, iar oamenii purtau haine de epocă. Trăsurile trase de cai se plimbau agale pe străzi, iar vânzătorii ambulanți își strigau marfa într-o limbă română ceva mai arhaică. Aerul mirosea a cozonac proaspăt și fum de lămpașe.

Ana se uită la vatman cu ochi măriți de uimire.

„Unde… unde suntem?”, întrebă ea cu voce tremurândă.

Vatmanul îi zâmbea liniștitor.

Tramvaiul se balansa ușor pe șinele vechi, în timp ce trecea prin peisajul în schimbare. Ana stătea lângă fereastră, privind cu uimire la lumea ce se desfășura în fața ei. Clădirile, oamenii și chiar aerul păreau diferite. La un moment dat, Ana s-a aplecat puțin prea mult pentru a vedea mai bine, iar tramvaiul a luat o curbă bruscă. Fata s-a dezechilibrat. Cu un țipăt, a căzut din tramvai, rostogolindu-se pe pământul dur al străzii. Marele ei noroc a fost că tramvaiul nu avea viteză prea mare, așa că Ana se dezmetici repede.

Inima îi bătea cu putere și se ridică rapid, ștergându-și rochia prăfuită. Tramvaiul încetinise, dar nu s-a oprit. Ana privea în urma lui și observa cum vatmanul îi făcea semn cu mâna. Nedumerită, Ana își ridica de pe stradă caietul cu schițe și din interiorul lui a căzut un mic bilețel care nu fuseseră acolo până atunci. Pe bilețel era scris caligrafic următorul text:

„Ce e nalt cât casa,

Verde ca mătasa,

și amar ca fierea,

și dulce ca mierea…

Ne revedem acolo”.

Tramvaiul dispăruseră deja după colț, lăsând-o pe Ana singură în mijlocul unei lumi noi și necunoscute. Ana nu înțelegea nimic din ce i se întâmpla. Nici textul de pe bilețelul misterios, nici unde se afla. Își freca genunchii dureroși și privea în jur, simțind un amestec de curiozitate și anxietate.

Ana se uită de jur împrejur și vede că se afla pe o stradă centrală a unui oraș vechi. Era înconjurată de case pitorești și copaci înfloriți pe marginea drumului. Era evident că nu se mai afla în Bucureștiul pe care îl știa. Observă în apropiere un parc liniștit. Aude râsete și voci vesele venind de acolo, astfel că își îndreaptă pașii către parc, sperând să afle mai multe despre locul în care se afla.

Pe măsură ce se îndrepta către parc, vedea cum trecătorii o priveau cu surprindere și curiozitate. Hainele ei moderne, bluza cu imprimeu și blugii albaștri contrastau puternic cu rochiile lungi, corsetele și costumele sobre ale celorlalți trecători. Unii oameni șopteau între ei, iar alții o priveau cu o ușoară îngrijorare, dar nimeni nu îndrăznea să îi adreseze vreun cuvânt.

În cele din urmă, ajunsese la un chioșc de ziare aflat la colțul străzii. Aici, ziarele expuse purtau titluri cu litere gotice și erau tipărite pe hârtie groasă și îngălbenită. Ana s-a aplecat să examineze unul dintre ele, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Vede data: București. 20 mai 1870.

Cu inima bătându-i repede, Ana se depărtează de chioșcul de ziare.

„București 1870?!? Cum am ajuns aici? Visez?”, spuse Ana în gând.

Orbecăi până în dreptul intrării în parc și vede că se afla în fața Grădinii Cișmigiu. Parcul era preferatul ei, doar că nu-și putea imagina cum arăta el la doar câțiva ani de la inaugurare. Așa că, deși se simțea confuză și nu știa ce avea de făcut, Ana se avântă spre aleile parcului.

În 1870, parcul Cișmigiu, abia amenajat de câțiva ani, avea o liniște și o frumusețe aparte. Aleile proaspăt pavate erau înconjurate de arbori tineri și bănci din fier forjat. Grădina Cișmigiu era și atunci o oază de liniște și frumusețe. Preț de câteva clipe, Anei îi trecuseră spaima și se uita fascinată la prospețimea parcului și la cât de curat era. Față de Cișmigiul prezentului ei, aici nu erau ciori, arborii erau toaletați și plantele îngrijite. Cu toate astea, Ana se trezi brusc și își aminti că era singură într-un loc necunoscut. Bucureștiul, dar și Cișmigiul arătau cu totul altfel în 1870. Ana se simțea ca într-un coșmar și era din nou cuprinsă de panică. A început să alerge de-a lungul aleilor. În goana ei, nu a observat că s-a apropiat periculos de mult de malul lacului, lângă un pod, și fără să vrea s-a dezechilibrat și a căzut în apă.

„Ajutor! Ajutor!”, strigă Ana panicată.

Dintr-o dată, o mână fermă o prinse și o trase la mal.

„Domnișoară, sunteți bine?”, o întrebă salvatorul ei, un bărbat în vârstă cu barba albă, lungă și ochi prietenoși. El era îmbrăcat într-un costum negru, simplu, cu o pălărie de paie pe cap, iar în mână ținea o carte cu coperți de piele.

Ana tușea și scuipa apă din gură, tremurând din cauza fricii și a frigului. Bărbatul îi întinse o batistă mare și albă.

„Vă rog, ștergeți-vă!”, spuse el cu o voce caldă și liniștitoare. „E destul de rece apa. Trebuie să aveți mai multă grijă”.

Ana acceptă batista cu mâini tremurânde și începu să se șteargă pe față, încercând să-și recapete calmul.

„Mulțumesc!”, murmură ea, privindu-l pe bărbat cu ochi mari și ușor nedumeriți. „Nu știu cum am ajuns aici… sau unde sunt…”

Bărbatul îi zâmbi, iar ochii lui străluceau cu o anumită bunătate și înțelegere.

„Ei, cum? Vă aflați în București, în Grădina Cișmigiu. Un loc frumos, dar și periculos dacă nu sunteți atentă”, spuse el. „Cum vă cheamă?”

Ana îl privea cu ochii încă plini de teamă și se simțea puțin mai ușurată. „Ana. Vă mulțumesc pentru ajutor, domnule! Sunt… sunt puțin pierdută”.

Bărbatul i-a zâmbit din nou, cu o bunătate care o făcea pe Ana să se simtă în siguranță.

„Cu mare plăcere, domniță Ana. Numele meu este Petre. Petre Ispirescu”.

Ana a rămas blocată la auzul numelui bătrânului. Nu-i venea să creadă.

„Autorul basmelor?”, mormăi ea.

„Chiar el!”, spuse încântat Ispirescu. „Mi-ați citit opera?”

„Da!”, răspunse fetița.

„Mare bucurie ce-mi pricinuiți astăzi!”, spuse încântat bătrânul. „Ce-ați zice dacă v-aș ajuta să vă uscați hainele? Tipografia mea e aproape de parc, facem doar un sfert de ceas până acolo.”, spuse bătrânul, analizând-o din cap până în picioare. „Sunt sigur că aveți o poveste interesantă de spus”.

Ana încuviință, mișcând ușor din cap.

„Minunat. Am și ceai de mușețel și șerbet din trandafir”, continuă el pe un ton jucăuș.

Ana îl urmă pe bărbat pe aleile înguste ale parcului care erau umbrite de copaci falnici și înfloriți. Era o lume nouă pentru ea, diferită de zgomotul și graba Bucureștiului pe care îl cunoștea.

După ce au traversat parcul, ajunseseră pe o străduță liniștită, înfundată, unde casele vechi cu geamuri înalte și zvelte priveau tăcut spre trecători. La numai câteva case distanță de parc, bărbatul se oprește în fața unei clădiri modeste. Deschide ușa de lemn de la intrare și o invită pe Ana înăuntru.

„Aici este. Poftiți!”

Tipografia lui Petre Ispirescu era o încăpere mică și cochetă, cu pereții acoperiți de rafturi de lemn care susțineau stive de hârtie îngălbenită, cărți vechi și obiecte de tipar. În centru se afla o presă de tipărit manuală, cu o construcție robustă de fontă și lemn. Alături de presă, un birou de lucru era acoperit cu tipare de lemn și metal, cărora li se adăugau câteva penițe, o călimară cu cerneală neagră și diverse instrumente pentru compunerea textelor.

Fiecare colț al tipografiei părea a fi îmbibat de povești. Era evident că acel spațiu fusese martorul nașterii multor basme și legende. Deși mică, încăperea avea o atmosferă caldă și primitoare, cu lumina soarelui strecurându-se prin fereastra înaltă, lăsând razele să danseze pe pereții cu tapet înflorat. Pe un perete erau atârnate diverse afișe și gravuri care păreau a fi coperțile unor cărți, iar pe podea, lângă birou, se afla o cutie mare de lemn cu sertare, fiecare dintre ele conținând litere mici de plumb, așezate cu grijă în compartimentele lor.

Deși funcțională, tipografia părea nemișcată în timp, de parcă ar fi așteptat cu nerăbdare să fie din nou pusă în mișcare. Era clar că nimeni nu mai lucrase aici de ceva timp, iar praful subțire care acoperea unele suprafețe trăda absența activității recente.

Ana se uita în jur, impresionată de detaliile epocii care îi săreau în ochi: de la vechile tipare, până la mirosul distinct de cerneală și hârtie. Avea senzația că tocmai pășise într-o altă lume, o lume unde poveștile prindeau viață, prin tipar. Dintr-o dată, bătrânul scriitor a apărut în cameră ducând o tavă din argint cu un ceainic, două căni de porțelan și două farfuriuțe.

„Ți-am făgăduit. Ceai și șerbet. Trebuie să te încălzești după căzătură”, spuse el.

Îi era și foame, și sete, așa că acceptă oferta bătrânului cu recunoștință, Ana s-a așezat lângă o masă mică, pe un scaun vechi și scârțâitor. În timp ce savurau băutura caldă și dulceața șerbetului, atmosfera începea să se încălzească și Ana se simțea mai în siguranță. Ea a început să îi povestească lui Ispirescu despre Bucureștiul anului 2023, de unde venise și despre tramvai. Era convins că cel mai mare scriitor de basme din literatura românească ar fi fost singurul om capabil să o creadă. Bătrânul o asculta fascinat și era fermecat de talentul ei de a spune povești.

După ce a terminat ceaiul, Ana a început să exploreze tipografia, ochii ei mari de uimire examinând cu atenție fiecare ungher și detaliu. În cele din urmă, privirea ei fusese atrasă de o carte deschisă pe masa de lucru. S-a apropiat și a început să răsfoiască paginile, descoperind că era colecția de basme și legende românești la care Ispirescu lucrase de ceva vreme: „Legendele sau basmele românilor” Ana recunoștea basmele pe care le îndrăgea: „Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Aleodor împărat”, „Greuceanu” și multe altele. Cu toate acestea, observase că la începutul cărții o poveste era incompletă: „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

„Domnule Ispirescu…”, spuse Ana, arătând spre paginile albe de la începutul poveștii, „văd că toate basmele au câte o ilustrație, mai puțin aici, la <<Tinerețe fără bătrânețe>>. De ce lipsește?”

„Ah, da!”, spuse Ispirescu, privind peste umărul ei. „Încă nu am găsit încă ilustrația potrivită. Este o poveste specială pentru mine”.

„Știu povestea”, spuse Ana, întristându-se. „Mi-o citea tata pe vremuri. Avea o carte de pe vremea bunicii și… nu contează”.

Petre Ispirescu o privește mirat.

„Știți, eu în lumea mea desenez. Cred că pot eu să vă ajut cu ilustrația. Dar am nevoie și eu de puțin ajutor”, spuse Ana hotărâtă.

Bătrânul scriitor s-a apropiat de ea și aștepta propunerea.

„Trebuie să găsesc tramvaiul care m-a adus aici și are legătură cu bilețelul acesta. Poate vă spune dumneavoastră ceva, că eu nu am reușit să-mi dau seama”, spuse Ana, întinzându-i bilețelul lui Ispirescu.

Acesta ia hârtiuța, citește textul și, spre mirarea Anei, câteva lacrimi încep să curgă din ochii pătrunzători ai scriitorului. Bătrânul Ispirescu se îndreaptă spre biroul lui și încearcă să se liniștească.

„Sunteți bine?”, întrebă timid, Ana.

„Domnișoară dragă, ghicitoarea asta am scris-o chiar eu… este vorba despre un nuc”, răspunse bătrânul după câteva clipe de liniște. „Și așa cum ați spus și dumneavoastră că tatăl vă citea pe vremuri… tot de atâta timp eu nu mi-am văzut fiica cea mare. Nucul se referă la locul în care am văzut-o ultima oară pe Elena, fiica mea. A plecat acum mulți ani din București, la Roșiorii de Vede…”

Un nuc. Asta însemna că Ana trebuia să ajungă la un nuc. Dar cu siguranță erau mulți nuci prin București. Ana avea nevoie de mai multe informații, dar conștientiza că nu se afla aici întâmplător, așa că a decis să afle mai multe lucruri despre fiica scriitorului.

„Și de ce n-ați mai fost s-o vizitați?”, întrebă ea. „Pare că vă e dor de ea”.

„N-am avut timp…”, spuse Ispirescu. „…am fost prins cu munca, cu tipografia, cu scrierea culegerii de basme. Știi, întâlnirea cu tine mă face să îmi dau seama că atunci când crezi că ai tot timpul din lume, ajungi să îi neglijezi pe cei dragi. M-am gândit mereu că voi avea timp să merg să o văd, să îmi îmbrățișez nepoții. Dar timpul trece și… poate nu mai am atât de mult timp pe cât credeam”., mărturisi Ispirescu cu tristețe în glas.

„Și tatăl meu este foarte ocupat”, îi mărturisi Ana. „Întotdeauna a fost, dar parcă în ultimii ani a fost mai ocupat ca niciodată… El… El nu și-a mai făcut timp să îmi citească povești sau, pur și simplu, să stea cu mine. Tot timpul a fost prins cu munca”.

Ispirescu o privea pe Ana cu înțelegere. În acea clipă, amândoi realizau cât de similare erau viețile lor, chiar dacă erau separate de mai bine de un secol.

„Ana, dragă, timpul este prețios și uneori trebuie să facem alegeri. Alegeri care contează.”, spuse Ispirescu. „Dacă aș putea da timpul înapoi, aș merge să îmi văd fiica și să petrec timp cu ea. La fel cum tatăl tău, sunt sigur, ar vrea să fie mai prezent în viața ta”.

„Dar eu pot face asta, nu-i așa?”, întrebă Ana. „Eu pot schimba lucrurile”.

„Tu ești aici pentru un motiv. Cred că știi bine care este”, spuse bătrânul, zâmbind.

Ana zâmbește, scoate caietul ei de schițe, ia un creion de pe biroul scriitorului și se cuibărește pe o canapea începând să deseneze. Își fixează privirea asupra unei pagini albe și își lasă mintea să zburde. Se gândește la povestea „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, la personajul principal, Făt-Frumos, care pleacă în căutarea unui loc unde timpul stătea pe loc, însă ajunge să simtă dorul casei și al familiei.

Cu mâna sigură, Ana începe să deseneze. În centrul desenului se afla Făt-Frumos, îmbrăcat în haine luminoase, stând în fața unei case modeste, cu acoperișul de paie. În fața casei, se afla un bărbat înaintat în vârstă, cu părul alb și privirea caldă, care întindea brațele către tânăr. Era imaginea tatălui care își primește înapoi copilul rătăcit, un simbol al timpului pierdut și regăsit. Ana adaugă și o imagine a unui nuc vechi și impunător în spatele casei, cu ramurile întinse protector peste această scenă familială.

În cele din urmă, Ana pune creionul jos și privește rezultatul. Era încântată de ceea ce reușise să deseneze. Îi întinde foaia lui Petre Ispirescu. Acesta o analizează cu atenție. Zâmbește. Era exact ce îi trebuia pentru a încheia cartea. Ispirescu, încântat de desenul Anei, se grăbește spre masa de lucru unde era răsfirat manuscrisul cărții sale cu basme. Cu mâini tremurânde de nerăbdare, începe să aranjeze paginile, să adauge ilustrația realizată de Ana și să se asigure că totul era perfect.

„Este ceea ce trebuie. Îți mulțumesc!”, spuse emoționat scriitorul.

Ana era încântată. Dar rămânea problema ei legată de descifrarea ghicitorii.

„Știți, aș vrea să mă întorc și eu acasă. La tata. Dar nu știu cum”, spuse ea timid, parcă rușinată că trebuia să îndrepte subiectul către ea.

„Trebuie să mergi acolo unde mă întâlneam cu fiica mea. Este chiar în Cișmigiu, unde ne-am întâlnit prima oară. Tu ai căzut în apă lângă un pod. Podul de Nuc. Acolo trebuie să ajungi”, spuse Ispirescu.

Ana era copleșită de emoție și entuziasm. Îl luă pe scriitor prin surprindere și îl îmbrățișă.

„Mulțumesc!”, șopti ea.

„Eu trebuie să îți mulțumesc”, spuse el. „Voi termina de pregătit cartea pentru tipar și apoi voi pleca la Roșiorii de Vede. Nu mai e timp de pierdut”.

Ana își ia rămas bun de la Petre Ispirescu şi pornește înapoi către Grădina Cișmigiu. Urmează sfatul scriitorului și se duce direct la Podul de Nuc. Aici o aștepta tramvaiul. Ana se apropie cu pași timizi, iar vatmanul îi deschide ușile.

„Gata? Ai găsit ce trebuie, nu?”, spuse el, zâmbind complice.

„Chiar mai mult”, răspunse Ana.

Se urcă în tramvai și își găsește locul. Cu ochii închiși, inspiră adânc, gândindu-se la tot ceea ce trăise în această călătorie neașteptată. Tramvaiul pornește încet și începe să se miște prin peisajul nocturn. Zgomotul roților pe șine era calm și monoton, iar Ana se simțea din ce în ce mai obosită. Își închise ochii și adormise.

Când s-a trezit, tramvaiul oprise. Ușile se deschiseseră din nou și, de data aceasta, peisajul era familiar. Era în București, dar în Bucureștiul ei, în prezent. Surprinzător, tramvaiul nu se întorsese în Muzeul Transporturilor, ci se oprise în fața casei ei. Ana coborî și se uită în jur. Vatmanul o salută din privire și dete pinteni cailor, pornind tramvaiul. Ana rămăsese în urmă și privi cum tramvaiul viră pe o străduță lăturalnică, dispărând. Fata își face curaj și sună la sonerie. Ușa se deschise, iar părinții Anei au apărut pe prag, cu chipurile îngrijorate.

„Ana! Am fost atât de îngrijorați! Nimeni nu știa unde ești!”, spuse tatăl ei, cuprinzând-o într-o îmbrățișare strânsă. „Știi cât ne-a fost de frică?”

„Unde ai fost?”, întrebă și mama Anei, luând-o în brațe cu lacrimi în ochi.

„Eu vă spun, dar nu știu dacă o să mă credeți”, răspunse Ana.

„Te credem!”, spuse hotărât tatăl ei.

Ana a intrat în casă și le-a povestit părinților cu lux de amănunte tot ce se întâmplase. Chipurile lor exprimau mirare și uimire pe măsură ce Ana le dezvăluia aventura ei în Bucureștiul anului 1870, întâlnirea cu Petre Ispirescu, plimbarea cu tramvaiul tras de cai și misteriosul vatman. Deși povestea părea incredibilă, tatăl ei o privea pe Ana cu ochi plini de înțelegere și dragoste. În ochii lui se citea un amestec de uimire și mândrie pentru curajul fiicei lui.

Seara, înainte de culcare, Ana s-a furișat în podul casei. Scotoci printre lucrurile vechi și a dat peste o carte prăfuită: „Legendele sau basmele românilor” de Petre Ispirescu. Deschisese cartea și căută „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Spre marea ei mirare, ilustrația din carte era tocmai cea pe care o desenase ea în tipografia marelui scriitor român. Fericită, ia cartea și merge în biroul tatălui ei care lucra la laptop.

„Îți mai aduci aminte de asta?”, îl întrebă ea.

„Cum aș putea să uit?”, răspunse tatăl, îndreptându-și atenția către ea.

„Acum îmi citești?”, întrebă Ana.

Tatăl îi zâmbi și își închise laptopul. Se apropie de Ana, îi ia cartea din mână și ies împreună din birou.

Lectura: Ada Condeescu