Jucăriile din vitrina casei de la țară stăteau acolo de ani de zile. Nimeni nu mai știa cine le cumpărase sau de unde apăruseră în casa bătrânească. Erau două păpuși cu un corp din tablă și cap de cauciuc. Ambele făcute în China. Pe vremuri, una dintre ele fusese, probabil, foarte atractivă pentru copii. Probabil că și acum, dacă ar fi fost bine întreținută, putea să aibă oareșce valoare.
Era un Toboșar îmbrăcat în alb, cu ochi negri ca mărgelele și un smoc de păr pe frunte. Zâmbitor și mereu vesel, Toboșarul stătea pe o platformă albastră și, dacă îi întorceai cheița, începea să lovească sacadat cu mâna stângă într-o tobă și cu cea dreaptă în capace. Cealaltă jucărie era o păpușă Arădeanca, cu păr blond prins în codițe și rochiță turcoaz asortată cu ochișorii de plastic. Arădeanca avea o privire tristă și pierdută, iar pe obrazul drept avea un defect din fabricație, o pată negru-maronie, ca o vânătaie. În fața celor două păpuși învechite era uitată o mică tamburină roșie mâncată de vreme și cu niște clopoței ruginiți, pe care scria cu litere de-o șchioapă „Orchestra Veselia”.
În casa de la țară nu mai intra nimeni. Cândva, aici locuiau bunicii care duceau o viață simplă, greu de înțeles pentru oricine trăiește astăzi în vâltoarea junglei din oraș. Copiii își petreceau aici vacanțele și însuflețeau locul, ajutându-și bunicii la hrănitul animalelor, la mersul pe câmp sau pur și simplu făceau năzdrăvănii și boacăne prin gospodărie. Atunci era hărmălaie, iar locul era plin de viață. Acum era liniște. Și pustiu. Ascunse printre bibelouri, cele două păpuși stăteau acolo, privind spre ușa de la intrare, care nu se mai deschidea. 
În serile friguroase de iarnă, din preajma Crăciunului, pe când lemnele ardeau în sobă, fetițele se jucau cu cele două păpuși. Puneau la cale spectacole, îl acompaniau pe Toboșarul galben cu versuri din colinde și Arădeanca era la loc de cinste, printre spectatorii prezenți la serbare. Apoi era rândul ei să urce pe scenă și să cânte ,,Moș Crăciun cu plete dalbe”. Se mai încurca la versuri, dar nimeni nu se supăra. Toboșarul o încuraja și îi zâmbea mereu.
Copiii au crescut și au lăsat păpușile deoparte. Bunicii le-au pus în vitrina cu bibelouri și le-au uitat acolo. Cu anii, bunicii s-au dus, iar copiii deveniți adulți deschideau ușa de la intrare din ce în ce mai rar. Probabil că acum și ei aveau la rândul lor copii, ce să mai facă într-un sat uitat de lume, într-o casă bătrânească, cu pânze de păianjen și miros de mucegai? Din când în când, copiii deveniți adulți mai treceau să vadă casa. Curățau praful, tundeau buruienile din curte și aprindeau focul. La un moment dat, înainte să plece, s-au oprit în pridvor și au privit în jur cu nostalgie. Toboșarul galben și Arădeanca i-au văzut oftând. Apoi au privit spre ușa care se închidea în urma lor și zgomotul metalic al cheii care se răsucește în încuietoare a fost ultimul sunet pe care l-au auzit.
Acum, casa bunicilor era a liliecilor care se adăposteau în pod și a pupezelor care își făcuseră cuib lângă soba cea veche. Din spatele geamului vitrinei, Toboșarul galben și Arădeanca vedeau cum șoriceii mișunau pe podea și rodeau cu nesaț covoarele care, pe vremuri, erau scene pentru spectacole și serbări în care aveau roluri principale. Cu chipurile pline de praf, cu privirile ațintite spre ușa de la intrare și cu zâmbetele pline de speranță, cele două păpuși așteaptă copiii să se întoarcă. Și vor aștepta acolo pentru totdeauna.
Lectura: Mihai Mănescu
Sound editor: Ștefan Buculeasa
