În fiecare seară, când stelele începeau să lumineze cerul, umbrele din camera Sofiei păreau să crească tot mai mari. Scârțâitul ușor al podelei și șuieratul vântului o făceau pe fetiță să se ascundă sub păturica ei pufoasă. Îi era frică de întuneric. Oricât de obosită era, somnul părea departe atunci când mama stingea lumina și o lăsa singură să adoarmă.
Într-una din seri, când Sofia era convinsă că nu va adormi singură, o voce blândă îi șopti numele.
„Sofia,” spuse vocea caldă. „Ți-e frică?”
Cuprinsă de spaimă, Sofia deschise ochii mari și se ridică încet din pat. La marginea camerei, în lumina palidă a lunii, stătea un bătrânel cu o mantie care sclipea precum razele stelelor. Avea o figură blândă și o tolbă micuță, din care se putea observa sclipici strălucitor.
„Cine ești?”, întrebă Sofia speriată.
„Sunt Moș Ene,” răspunse bătrânelul zâmbind. „Paznicul viselor. Am venit să te ajut să nu te mai temi de întuneric”.
„Moș Ene? Cel despre care îmi cânta mama când eram mică?”, întrebă Sofia.
„Chiar el”, spuse Moș Ene. „Eu aduc vise frumoase copiilor. Dacă vrei să le descoperi, vino cu mine să-ți arăt magia nopții”.
Sofia ezită, dar ceva în glasul blând al lui Moș Ene o făcea să se simtă în siguranță. Încet, a întins mâna și o cuprinse pe a lui.
În momentul în care mâinile celor doi se atinseră, camera Sofiei se transformă brusc. În jurul lor apăruseră mii de stele, care păreau să danseze. În fața lor, Luna, mare și rotundă, părea să le zâmbească.
„Unde suntem?”, întrebă Sofia uimită.
„Aceasta este Lumea nopții”, îi explică Moș Ene. „Un loc unde întunericul e prietenos cu toată lumea. Hai să vezi”.
Ca prin minune, Moș Ene pocni din degete și camera Sofiei se transformă într-o pădure întunecată, luminată doar de lumina licuricilor. Sofia observă cum animalele pădurii dormeau liniștite: o vulpe mică ascunsă sub un copac, niște arici ghemuiți într-un culcuș. Totul părea atât de calm.
„E tare liniște noaptea, nu-i așa?”, spuse Moș Ene.
Sofia dădu din cap. Moș Ene o luă de mână și porni prin pădure, înaintând pe o cărare pietruită. Cei doi ajunseră într-un loc întunecat. Umbrele începură să fie mai lungi, iar fetița simți din nou frica.
„Nu te teme,” zise Moș Ene, așezându-se lângă ea. „Umbrele sunt doar povestea pe care o spune întunericul. Privește cu atenție.”
Bătrânelul scoase din tolba sa un pumn de praf strălucitor și îl presără peste umbre. Când praful se așeză, umbrele se schimbară. În fața Sofiei apărură făpturi cunoscute și care erau prietenoase: un fluture care dormea pe o floare, o bufniță care veghea atentă dintr-un copac.
„Vezi?”, spuse Moș Ene. „Întunericul nu ascunde nimic de care să te temi. Este doar tărâmul unde lumea se odihnește”.
Sofia zâmbi larg. „Nu credeam că noaptea poate fi frumoasă”.
„Exact”, spuse Moș Ene. „Ai fost tare curajoasă. Acum e timpul să te odihnești și tu și să pornești în lumea viselor frumoase”.
Moș Ene pocni din degete, iar cei doi se întoarseră în camera Sofiei, care acum părea mai primitoare ca niciodată, chiar dacă era cufundată în întuneric. Moș Ene o înveli cu grijă pe Sofia și presără puțin praf strălucitor deasupra ei.
„Ori de câte ori îți va fi frică, amintește-ți că noaptea este plină de magie, iar eu sunt mereu aici să veghez asupra ta”.
Sofia închise ochii, simțindu-se liniștită. Umbrele de pe pereți nu mai păreau amenințătoare, ci doar parte din povestea liniștită a întunericului.
În timp ce adormea, șopti:
„Mulțumesc, Moș Ene”.
Bătrânelul zâmbi și dispăru, lăsând în urmă o cameră liniștită. Iar Sofia de atunci nu se mai temu de întuneric, știind că Moș Ene era mereu acolo să îi aducă vise frumoase.
lectura: Alex Ferariu
